Pastel de toamnă - partea a doua

-

  Îndrăzneală roşiatică.


  Nu ştiu cum s-o fi numind copăcelul ăsta, cert e că în fiecare an, cam în perioada asta, pe marginea uliţelor din sat apare peste tot, cu bobiţele-i roşii.


  Unul din locurile mele preferate din sat. Mi-aş petrece ore în sir privind apa, şi peştii care înoată în ea.


  Căluţul ăsta e al unei tanti care călăreşte. Încă nu am reuşit să înţeleg de ce mai tot satul o priveşte dubios, însă eu o admir, şi tare aş vrea să o rog să îmi dea şi mie câteva ore de călărie, pentru că nu am mai stat în şa de pe vremea când aveam vreo 5-6 ani.

  
  Biserica din sat, în mijlocul toamnei.

  P.S. Mai multe poze în partea a treia, că sa nu le epuizăm dintr-o dată, mai ales că stau cam prost cu inspiraţia scriitoricească în ultima vreme.


Comentarii

Răzvan-Ionuţ Dobrică a spus…
Faine poze şi piesajele sunt de vis! Mi-au plăcut în mod special cele cu gardul şi lacul. Hai cu partea a 3-a!
27 octombrie 2012 la 00:13
Oana a spus…
Mă bucur că îţi plac! Am fost absentă motivat, însă acum am pus şi partea a treia.
28 octombrie 2012 la 21:17
Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

De ce îmi vine să sparg televizorul când îl văd pe Berceanu

-
Imagine
Azi, piticotul de Boc a făcut video-conferinţă cu prefecţii din toate judeţele , şi, umflându-se în pene, i-a ameninţat că, de se vor lăsa luaţi pe nepregătite de avalanşele de ninsoare din următoarele zile, iar drumurile vor deveni impracticabile, tot el le va zgâlţâi scaunele până ce se vor trezi pe jos. Nimic rău în luarea asta de atitudine, pentru că şi mie îmi vine să dau cu toate autorităţile de podea când le aud veşnica placă "ne-a luat pe nepregătite", preferând să dea vina pe "şoferii nedotaţi cu lanţuri antiderapante" (de parcă vreo maşină ar putea să parcurgă distanţe de zeci de kilometri cu lanţuri antiderapante!) Dar tare-aş vrea să îl şi văd pe Boc-cel-Viteaz smulgându-le judeţele din palme coleguţilor lui de partid, căci, deh, ştiţi şi voi vorba ceea: Corb la corb nu-şi scoate ochii. În cadrul întâlnirii, de-a dreapta lui Emiluţ (că tare bine îi mai şade cu diminutive!), şedea împăunat domnul Berceanu. N-am apucat niciodată să scriu despre el aici
Citeşte mai departe...

Itinerariul unei duminici de octombrie

-
Imagine
Dacă vreţi ca după o săptămână de muncă, să vă relaxaţi, să vedeţi nişte locuri frumoase, şi să respiraţi aerul îmbibat de mirosul frunzelor uscate de toamnă, vă recomand traseul Braşov-Buneşti. De nu vă veţi lăsa păcăliţi de pâlcurile de ceaţă întâlnite în cale, la o distanţă ce se parcurge uşor în timp de o oră (atenţie la radare, totuşi!), veţi ajunge la Mănăstirea Buneşti, ce poartă hramul Sf. Gheorghe. Ştiam de vreo 2-3 ani despre existenţa lăcaşului de cult, însă duminica trecută am fost pentru a nu ştiu câta oară invitată... şi n-am regretat că am dat curs invitaţiei. Situată într-o vale, la capătul unei şosele şerpuite (reabilitată, of course , de către CJ), mănăstirea (de maici) constă într-o bisericuţă superbă, înconjurată de chilii străjuite de nişte aranjamente florale aparte, toate extrem de bine întreţinute. De linişte... e linişte cât pentru tot Pamântul. Locul e rupt de lume, în jur sunt doar câteva dealuri, pe care s-ar putea să pască nişte oi. În rest, eşti doar tu şi
Citeşte mai departe...

Gânduri sub clar de Lună

-
 Îi plăcea părul lui blond, dar rar și mereu deranjat. Ochii lui erau ca două mărgele, sclipind a optimism și mereu zâmbitori, deși viața nu îi dăduse motive de fericire mereu. Îi admira inteligența, dorința de cunoaștere, binele pe care îl făcea pentru semeni, pasiunea pentru artă, dorința de a trece peste trecutul dezamăgitor, felul în care vorbeau pe diferite teme, schimbul de idei și deschiderea către nou. Nu avea mâini frumoase, ca de statuie, dar când îi prindea mâna într-ale lui sau i-o săruta, se simțea în siguranță și liniștită. Căutase liniștea aceea ani în șir, și o găsea în el, în ei. În felul în care îi zâmbea sau o săruta în păr, în felul în care îi purta de grijă și se asigura mereu că îi este bine. În apelul telefonic de bună dimineața și în serile petrecute îmbrățișați, tăcuți sau râzând în hohote, pe canapea. Se temuse mereu că va pierde toate astea, senzația aceea de bine, de simplu și curat, neforțată. Îi era drag chipul acela luminos ca un soare, i se părea frumos
Citeşte mai departe...