Simplu, Oana

     O să avem timp la anul să ne scriem mai multe, acum vă spun simplu să vă acordaţi câteva clipe ca să mulţumiţi pentru tot ce aţi primit anul acesta. Iar 2013 să vă fie mai frumos şi mai plin de realizări decât 2012, să fiţi sănătoşi, pentru că de asta depinde totul, să aveţi mereu motive să zâmbiţi, şi să fiţi înconjuraţi numai de oameni frumoşi!  

Vă doresc, simplu, un Crăciun fericit! Să aveţi trei zile în care să vă odihniţi, în care să vă bucuraţi de cei dragi.  Să aveţi grijă ce mâncaţi, şi mai ales cât mâncaţi, nu care cumva dintr-un Crăciun fericit să nimeriţi într-un salon de spital.   Vizitaţi-vă bunicii, mătuşile, prietenii, faceţi-le cadouri, iubiţi-i şi petreceţi de sărbători împreună cu ei.   Bucuraţi-vă de Crăciun- e o minune care durează doar trei zile!  

  Astăzi am petrecut câteva ore bune la bunicii mei, pentru că le promisesem să îi ajut la curăţenia de Crăciun. După ce am luat prânzul împreună, m-am aşezat la taclale cu tata Liţi, aşa cum îi spun eu bunicului meu matern, şi iată ce mi-a povestit, à propos de vremea de afară: - Când eram încă acasă (acasă însemnând o comună din judeţul Tulcea, cam la 30 de kilometri distanţă de oraş- n.a.) nu mai ţinea nimeni cont de gerul de afară. Iarnă, ne trezeam cu noaptea în cap, mâncam o bucată de pâine cu ceva slănină, beam un pahar de vin, ca să ne încălzim, ne urcam în car, şi plecam către lacul Razelm, după stuf. Pe lac mergeam cu căruţele ca pe şosea, atât de îngheţat era. Aveam un soi de unealtă cu care tăiam stuful, nu tulpină cu tulpină, ci snop. Îl încărcam în căruţe, mai mâncam ceva, pe apucate, şi plecam înapoi către Valea Nucarilor. Pe drumul spre casă erau atâtea care, încât se forma un adevărat convoi.   Şi cu toate astea, nimeni nu mai dădea coduri galbene, port...

  Joia sau vinerea trecută, nu reţin exact ziua, am spus că ar fi cazul să merg din timp să cumpăr cadourile de Crăciun. Că mai adaug una, alta, făcute de mânuţele mele, asta e partea a doua.   Eh, şi iată-mă într-un magazin, stând la rând la casă (evident!), cu produsele puse pe bandă. În faţa mea, vreo două-trei persoane. Înaintea mea, un domn în vârstă, tare dichisit.   Aruncându-şi privirea la cumpărăturile mele, vede pe bandă un set de maşinuţe, pe care l-am cumpărat pentru Luca, şi mă întreabă:    - Domnişoară, aţi cumpărat şi benzina pentru astea? Am început să râd, pentru că a zis-o cu un ton atât de plăcut, şi cu o prezenţă de spirit atât de rar întâlnită, mai ales pentru un om care nu te cunoaşte, încât nu m-am putut abţine.   Voi aţi început cumpărăturile de Crăciun? Dacă vreţi o mână de ajutor, în cazul în care aveţi doamne sau domnişoare cochete în familie ori în cercul de prieteni, vă îndemn să alegeţi un cadou inspirat, de la C...

  Cam aşa s-a văzut răsăritul de ieri, de la fereastra balconului meu. Păcat doar că priveliştea a durat 5 minute.   Astăzi totul e gri, tinde spre alb, mulţumită zăpezii care s-a depus pe copaci.       Gata cu vorbăria, mă duc să îmi caut cizmele de cauciuc, pentru că trebuie să plec, iar străzile mustesc de apă şi zăpadă tocată. P.S. Ce aţi primit de la Moş azi-noapte? :)

  Azi-dimineaţă, pe la 7.30, când m-am trezit, am văzut că se aşternuseră primii fulgi. Nu pot să zic că mă dau în vânt după zăpadă, ba dimpotrivă, consider că iarna e un anotimp frumos doar dacă locuieşti pe vreo insulă din Pacific, dar... mă conformez situaţiei :).  

    Luni,  m-a încercat o durere de cap, de am zis că bat pe oricine mă calcă pe nervi. Marţi, eram deja înfundată, cu gâtul în piuneze şi prost-dispusă. Nu mai menţionez tonele de pastile şi prafuri solubile pe care le-am inghiţit. Miercuri, nasul mi-a curs mai ceva ca apa la robinet, deşi am continuat dieta cu medicamente, iar pe seara aş fi bătut din nou, pe cineva, aşa o stare de nervi îmi dădea răceala. Joi, adică astăzi, am mers la shopping, în speranţa că îmi va mai trece. Şi a mers. Până la ora 22.30, când scriu rândurile astea, m-am simţit mai ok, iar nasul meu nu mai curge, dar încă este roşu.   Mai în glumă, mai în serios, cred că anul acesta Moş Crăciun va apela la serviciile mele pentru a-i conduce sania şi a-i lumina drumul, căci am nasul mai roşu decât Rudolph.

  De câţiva ani încoace, observând ce se întâmplă în oraş în privinţa cainilor comunitari, am elaborat urmatoarea teorie: primăvara sunt prinşi de hingheri, închişi după gratiile acelea îngrozitoare, arătaţi la televizor drept exemplu de captură în comparaţie cu alte oraşe, iar toamna sunt eliberaţi.   Astfel, se realizează un circuit extrem de interesant al banilor publici, si se conservă utilitatea Serviciului Public de Gestionare a Animalelor, care, altminteri, nu şi-ar mai găsi rostul. Închipuiţi-vă- dacă ar fi sterilizat câinii, înmulţirea lor ar fi intrat pe un făgaş uşor de controlat, iar pe termen mediu şi lung serviciul pe care îl promovează drept ceva animal-friendly (pe când toţi cei care lucrează acolo au nişte chipuri de dr. Mengele, de ţi se ridică părul în cap!) ar fi dispărut, din lipsă de activitate.   Dar, aşa cum stau lucrurile acum, când ba se alocă, ba nu se mai alocă bani pentru sterilizări, iar atunci când, prin miracol, se alocă, sunt steril...

  Rar s-a intamplat sa scriu aici despre sentimente. Pentru ca sentimentele sunt facute ca sa fie simtite si demonstrate, si nu ca sa fie vorbe goale-n vant.   Insa acum, dupa ceea ce s-a intamplat saptamana trecuta, cand v-am spus ca am pierdut un om tare drag, simt nevoia sa scriu macar cateva cuvinte. Si nu doar ca sa scap de apasarea din suflet, ci pentru el, pentru ca merita.   Sunt convinsa ca pentru fiecare din noi exista persoane fara de care nu ne inchipuim viata, si carora vrand-nevrand, le conferim o aura de nemurire, care vine tocmai din dragostea si respectul pe care le avem fata de ele.   Acum 9 ani, cand a murit bunica mea paterna, m-am asteptat, oarecum, sa se intample. Pentru ca suferea de o boala cumplita, care ii macinase cumplit organismul, si cu fiecare zi care trecea, lucrurile se complicau atat pentru ea, cat si pentru noi, cei care trebuia sa o urmarim suferind. Cu sotul bunicii mele nu am mare legatura, pentru ca nu e bunicul meu bun...

  Îmi cer scuze că nu am mai avut timp să revin cu partea a treia din pastelul foto de toamnă, însă săptămâna asta s-a întâmplat ceva extrem de urât, despre care nu sunt pregătită încă să scriu. Un om pe care l-am iubit tare mult a încheiat socotelile cu lumea asta, şi încă îi simt dispariţia ca pe ceva de neconceput, mai apăsător decât un bolovan pe suflet.   Revenind la scopul pastelului, şi anume acela de a vă încânta pe voi, şi de a mă distrage pe mine de la cele întâmplate în ultima vreme... El e Rocky, cel mai Saint Bernard dintre toate potăile din sat :)  Prin sârma ghimpată.   Auriu.   Eh, hai să vedem şi toamna din Braşov, că poate până mâine dimineaţă se scutură şi ce a mai rămas din ea.

  Îndrăzneală roşiatică.   Nu ştiu cum s-o fi numind copăcelul ăsta, cert e că în fiecare an, cam în perioada asta, pe marginea uliţelor din sat apare peste tot, cu bobiţele-i roşii.   Unul din locurile mele preferate din sat. Mi-aş petrece ore în sir privind apa, şi peştii care înoată în ea.   Căluţul ăsta e al unei tanti care călăreşte. Încă nu am reuşit să înţeleg de ce mai tot satul o priveşte dubios, însă eu o admir, şi tare aş vrea să o rog să îmi dea şi mie câteva ore de călărie, pentru că nu am mai stat în şa de pe vremea când aveam vreo 5-6 ani.      Biserica din sat, în mijlocul toamnei.   P.S. Mai multe poze în partea a treia, că sa nu le epuizăm dintr-o dată, mai ales că stau cam prost cu inspiraţia scriitoricească în ultima vreme.

  Pentru că nu mă pricep la versuri, şi cu atât mai puţin la pasteluri, vă arăt nişte fotografii făcute în weekend-ul ce tocmai a trecut, ca să vedeţi ce norocoasă sunt. De ce norocoasă? Pentru că sunt făcute în locul unde mă simt cel mai acasă .        Dealurile din faţa casei, cu un amestec perfect de conifere şi foioase multicolore.   The Cat(s) on the hot tin roof.     Chiar dacă e octombrie târziu, munca la câmp nu s-a încheiat.       Bobocii de astă-primăvară s-au transformat în răţuşte în toată regula :)   Am mers, şi am mers îndelung pe o uliţă din sat, până în locul unde ştiam eu că sunt brânduşe până toamna târziu, şi, iată-le! Nu multe, e drept, însă movul lor şi culorile Piliştei din fundal fac să merite tot efortul.   Partea a doua a pastelului foto o păstrez pentru mâine, ca să mai avem cu ce ne clăti ochii, bine?

 Un coş cu mere roşii, zemoase şi dulci, şi crizanteme de al căror miros mă îndrăgostesc în fiecare toamnă, primit de la bunica mea adoptivă, pe care o iubesc, la rându-mi, nespus. PS. Duminică frumoasă, dragilor!

  Gutui coapte şi parfumate şi pere zemoase şi dulci, din livada unei bune prietene de familie :)

  Demult spuneam eu că astenia nu are cum să existe (cel puţin în cazul meu) primăvara. De ce aş fi astenică primăvara, când totul e frumos, e soare, ziua are tot mai multe ore, înmuguresc copacii, cântă păsărelele şi totul în jur parcă râde cu viaţa? De ce nu e astenie de toamnă?   Ei bine, zilele trecute citeam un articol despre... astenia de toamnă. Exista, într-adevar (nu sunt eu nebună), iar eu întrunesc toate simptomele.   Mi-e somn mereu, sunt indispusă, nu am poftă de nimic, am impresia că nu mă odihnesc, deşi îmi respect (as usual) programul de somn, şi mănânc mult.   Mda, probabil că au uitat să menţioneze printre simptome şi lipsa acută de inspiraţie, care mă face să închid în mine orice idee, pentru că am impresia că nu o pot transpune în realitate.    Mă topeşte un dor de vară, şi parcă ziua de ieri, şi cea de azi mi-au făcut în ciudă. A fost atât de cald, de soare şi frumos, încât îmi venea să plâng la gândul că peste vreo lună-două...

  Ieri am citit ce am scris anul trecut, la sfârşitul verii. Dacă vreţi să (re)citiţi şi voi, găsiţi aici . Nimic nu s-a schimbat. Iubesc vara din tot sufletul meu, cu aerul ei fierbinte şi cu nopţile dormite cu fereastra larg deschisă. O iubesc pentru seninul de dimineaţă, pentru stelele presărate în întunericul fiecărei nopţi, pentru Soarele care m-a bronzat şi vara asta, pentru bălăcelile de care mi-e un dor teribil iarna.   Cu toată dragostea mea pentru vară, nu am putut să îi împiedic plecarea nici anul ăsta. Aşa că, azi-dimineaţă m-am trezit în septembrie.   Toate bune şi frumoase, dacă nu ar fi fost o zi mai ocupată şi plină de activităţi decât una obişnuită. Acum, înspre seară, am primit un pachet de toată frumuseţea, de la mamaia mea (e, de fapt, sora bunicului meu) de la Tulcea. Ca în fiecare an, au ajuns la mine plăcintele ei dobrogene, cu brânză de capră şi mărar, invelite în aluat simplu, încreţit, mai bune decât orice gustare de pe lumea asta. Şi, chiar...

  Dacă ar fi să mă întrebaţi ce anume aş mânca încontinuu vara, aş răspunde bruschete cu roşii, mozzarella şi busuioc, dovlecei, şi pepene. Însă la partea de desert, ceea ce aş putea mânca în cantităţi infinite sunt găluştele.  Cu prune sau corcoduşe, aşa cum făceau saşii, pe vremuri :).

 În fiecare dimineaţă, berzele din preajma comunei se adună pe pajişte, la "vânătoare" de broscuţe şi şoareci:). Nu ştiu dacă v-am spus, dar berzele sunt o slăbiciune de-ale mele. Sunt atât de mari, şi totuşi atât de graţioase, încât nu ai cum să nu le iubeşti. Ţin minte că, atunci când eram mică, fiind în vacanţă la Valea Nucarilor, prin septembrie am văzut stolurile de berze zburând către ţările calde. De atunci nu am mai avut onoarea asta, însă îmi place ca de fiecare dată când trec pe lângă case ce au cuiburi de berze să le privesc îndelung.   Chiar dacă suntem de-abia în august, bunicul a strâns deja recolta de ceapă şi usturoi. Seceta nu le-a lăsat să crească mai mult, însă arată superb împletite:). Piliştea, muntele din spatele casei mele. E superb şi impunător din orice unghi l-ai privi. Oamenii gospodari se aprovizionează cu fân pentru iarnă.   Apusul de sâmbătă seară. Nu cred că e nevoie de cuvinte.

Azi-dimineaţă, stând cu ai mei la o cafea, am făcut constatarea că astăzi, deşi e de-abia 1 august (uf, când o fi trecut vara pe trei-sferturi deja?!), pădurea are nuanţe accentuate de septembrie târziu.         În rest, toate bune şi frumoase. Aştept din nou canicula, căci mi se pare că e suspect de frig afară, mai ales noaptea.

  La Palatul Buckingham a avut loc un banchet găzduit de familia regală în cinstea Jocurilor Olimpice. Printre Michelle Obama, Regina Elisabeta a IIa şi diverşi demnitari din ţările participante la Olimpiadă, iată şi mândrii reprezentanţi ai tărişoarei noastre.    Ştiţi cum e, într-un buchet de trandafiri, chiar dacă au si ei spini, tot se deosebesc mărăcinii. Eh, uite tot cam aşa s-au deosebit şi-ai noştri de restul lumii prezente la Londra- Victor Ponta, într-un constum şifonat, care pare mai degrabă pijama de noapte (nu are nicio importanţă preţul costumului, dacă nu ai auzit de fierul de călcat e tot degeaba), Daciana, ştearsă şi banală, mai urât îmbrăcată şi decât dacă ar merge la piaţă să îşi facă aprovizionarea cu murături.   Aş vrea să fi spus macar că sunt ai noştri, cu ei defilăm, însă mă abţin...

1. Mi-e scârbă să deschid televizorul. 2. Mi-e silă să îmi găsesc în fiecare dimineaţă cutia poştală plină cu mizerii USL-iste, despre cum arată un buletin de vot, şi cum trebuie aplicată ştampila, evident, pe DA. 3. Mi-e ruşine mie să văd oameni în toată firea, poate şi de-o vârstă cu bunicii mei, împărţind pliante, fluturaşi, mergând cu placarde în mâna pe stradă, împărţind în stânga şi în dreapta nişte ziare în care nici nu vreau să ştiu ce scrie, deşi azi-dimineaţă îmi fusese oferit unul. 4. Azi-dimineaţă, mă îndreptam spre bunici, însă am deviat drumul ca să intru să le cumpăr îngheţată de la un supermarket din apropiere. Mă întâlnesc cu o doamnă în vârstă, cunoştinţă de familie, pe care o ştiu de când m-am născut. Vorbim ce vorbim, şi când întorc capul la dreapta văd două femei (pe care le cunoşteam), urland pe stradă şi oprind oameni şi maşini (căci în apropiere era o trecere de pietoni), ca să le ofere materiale anti-Băsescu. Continuând discuţia, lângă noi apare o ...

  De câteva zile, parcă traiesc un vis. Nu-mi vine să cred că am terminat facultatea, că am luat licenţa, că de două zile pot dormi noaptea fără să am insomnii şi să visez proceduri, procurori şi contracte, iar că ziua o pot petrece doar stând în pat şi privind pe pereţi, sau lucrând câte-un mărunţis.   E prima oară, după multe luni, în care sunt leneşă. Şi nu vă puteţi închipui cât este de bine.    E bine să ai satisfacţia că ai dobândit prin muncă ceva ce ţi-ai dorit de mic, e bine să îţi simţi visul împlinit. Şi asta compensează orice preţ pe care l-ai plătit- nopţi nedormite, zile agitate şi cu prea puţine ore, cearcăne, şi, cel mai important, un fir de păr alb. L-am descoperit când mă pregăteam să plec la proba scrisă a examenului de licenţă, şi, cine ştie, poate că el a fost cel care mi-a purtat noroc, deşi am făcut o criză de nervi când l-am zărit.      Dragilor, de astăzi sunt în vacanţă, oficial fără nicio grijă. În momentul de faţă mă ...

  Nu mi-am mai permis de câteva luni să îmi decretez O zi liberă. O zi în care să stau şi să privesc pereţii, să cos, să bijuteresc ceva, să lâncezesc cu Bubu la umbră, sau o zi în care să merg la cumpărături, fără să mă grăbesc să ajung acasă, ca să nu pierd din orele de învăţat.   Astăzi a fost prima zi, după nu ştiu cât timp, când m-am trezit la ora 8. La ora 6 m-am trezit din instinct, şi dădeam să caut cărţile ca să citesc. M-am calmat şi mi-am pus capul la loc pe pernă când mi-am amintit că stresul cel mare s-a terminat ieri.       Mă opresc aici. Mă duc să mă bucur de ziua asta frumoasă. E deja iulie, iar vara îmi scapă printre degete.

  De fiecare dată cand s-a întâmplat ceva important, am consemnat aici. Ei, mai sunt şi unele lucruri pe care le-am păstrat doar pentru mine, însă, în genere, îmi place să las o redare cât mai fidelă a ceea ce am trăit, simţit şi gândit la un moment dat.   În momentul de faţă număr orele pană la examenul de maine, cel mai important şi cel mai greu de până acum. Şi, slavă Domnului, am trecut (cu bine) de multe, multe examene.   Nu mi-e frică. Mi-ar fi ciudă doar să îmi bat joc, acum pe ultima sută de metri, de patru ani de şcoală. De şcoala pe care mi-am dorit-o de mică, şi pe care nu am urmat-o nici pentru că aşa mi-a zis mama, şi nici pentru că era pe val.   Mi-ar fi ruşine să dezamăgesc. Pe mine şi pe toţi cei care mi-au fost alături în aceşti ani, şi nu doar acum. Am primit încurajări de la multe persoane, cărora le mulţumesc şi le rog să mai spună şi mâine la prânz o rugăciune pentru mine. Niciodată nu strică o vorbă bună în plus pusă la Cel de Sus. ...

  Dacă vara trecută vă arătam cât de sublim se scorojeşte cimentul aplicat cu nesaţ pe Bastionul Postăvarilor (şi nu doar acolo!), acum, ca prin minune, cimentul a reapărut, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale.   Analizaţi, aşadar, pozele din august anul trecut (le găsiţi aici ) şi pe cele de astăzi, şi comparaţi:)    

 Astăzi a fost cea mai lungă zi din an. Şi are de-a face cu solstiţiul doar parţial, pentru că solstiţiul e un nimic în comparaţie cu tevatura condamnării şi tentativei de sinucidere a lui Adrian Năstase.   A nu se înţelege că am ceva cu cineva, însă mi se pare amuzant cum în prag de vizită la penitenciar l-au apucat bolile. Aseară l-am văzut pe la o televiziune din astea zgomotoase, pe tribunul Vadim, care îi plângea de milă bietului "Adi", care e bolnav de diabet, boală descoperită acum nu ştiu câţi ani. Ok, e o boală urâtă, ştiu asta pentru ca bunicul meu o are demult, însă în etapa de dezvoltare în care a ajuns medicina, diabetul nu poate fi considerat o boală mortala. O poţi duce mulţi ani, desigur, cu puţină cumpătare la mâncare multă şi plină de glucide, cu un doctor bun şi medicamente adecvate.   Mai apoi, în momentul sosirii ambulanţei, tot Vadim o compătimea pe "doamna Dana", care vezi Doamne, în cadrul fiecarei înfăţişări la procese a plâns, a leşi...

  Ziua de ieri m-a agitat teribil. M-am dus la vot pe la ora 9, în speranţa că nu voi întâlni pe nimeni. Însă am avut surpriza ca la şcoala la care erau organizate secţiile de votare pentru strada mea şi străzile adiacente să fie coadă. În curtea şcolii mişunau zeci de oameni care ieşeau, şi alte zeci care intrau.    Înăuntru m-am certat cu un neghiob de supraveghetor sau cum s-o fi numind, care mă ghida agasant în ce urne să introduc buletinele. I-am spus că nu e cazul să mă trateze mai rău decât pe un nevăzător şi că am învăţat încă de mică să citesc, astfel încât mă descurc excelent şi singură.   M-au enervat teribil nişte mesaje primite pe telefonul mamei, de la PPDD, despre care aflu cu stupoare astăzi că s-a situat aproximativ pe un loc neaşteptat în preferinţele electoratului. Cu oameni care au mers la grătar, s-au îndopat cu mici şi bere, şi-au fiert creierii sub soarele torid, iar mai spre seară s-au prezentat la vot, niciun rezultat nu mă mai miră. ...

    Partidul Poporului, cea mai mare tâmpenie născocită de la facerea Pământului încoace, trimite mesaje, taman în ziua alegerilor.   Sunt curioasă de unde mama naibii aţi găsit numărul de telefon şi de ce tineţi neapărat să augumentaţi greaţa pe care mi-o provocaţi.

  Am sesizat, târziu cel mai probabil, căci am multe altele pe cap în perioada asta, că blogul meu s-a mutat pe blogspot.ro.    Nu ştiu cât de nouă e informaţia şi nu ştiu nici în ce măsură pe voi, cei care mai trageţi cu ochiul pe aici, vă redirecţionează de pe vechea adresa aici.   Aşadar, ori de câte ori vă e dor de Oana, tastaţi cu încredere lifeistooshorttobeunhappy.blogspot.ro .:)

  Am făcut pozele astea de acum vreo săptămână şi jumătate-două, însă de-abia acum mi-am amintit de ele. O simplă trecere prin parc, şi iată ce-am găsit:       Ultimii doi stau în punctul de observaţie :)

  De ceva vreme, orice-aş face, simt că se încadrează în categoria lucrurilor făcute pe ultima sută de metri. E într-adevăr, o perioadă de ultimă sută de metri, însa mă exasperează senzaţia asta că nu îmi ajunge timpul.    Ştiu, sunt unii oameni cărora nu le pasă nici în momentul Z, preferând să îngraşe porcul în ajun sau să recurgă la tot felul de trucuri, însă eu nu sunt aşa. Mă încadrez lejer în breasla oamenilor care fac imposibilul pentru a termina ceva cu bine, chiar dacă imposibilul înseamnă să nu dorm noaptea din pricina faptului că îmi repet în minte again and again tot ceea ce trebuie să ştiu, să reţin şi să folosesc.   Exigenţa e obositoare. Mi-am dovedit-o de nenumărate ori, însă nu pot altfel. Cred că e un lucru moştenit de la tata, chiar dacă mă încăpăţânez să cred că nu semăn cu el. El e cel mai exigent (în sensul bun) şi meticulos om pe care îl cunosc. Şi, cu toate astea, nu e ordonat. Eu sunt, şi tocmai de-asta cred că nu semănăm.  En fi...