Maniere? Ce-s alea?!

  Încadrare spaţio-temporală: săptămâna trecută, la o trecere de pietoni de pe Str. Zizinului, în aşteptarea culorii verzi. 

  În dreapta mea, două copiliţe, de maxim 13-14 ani, înţolite ca la circ. Eram atentă la ceea ce se întâmpla pe şosea, când, în urechea dreaptă aud nişte...pocnituri şi plescăituri. O dată, de două ori... mă întorc. Copiliţa dinspre mine avea un pumn de seminţe pe care le mânca şi pe ale căror coji le, mă scuzaţi, scuipa pe jos. M-am uitat urât, de-a dreptul oripilată, înspre ele. Nimic. Nicio tresărire de bun-simţ. Se face verde, mulţumesc în gând Cerului că am scăpat de ele.

  

  Odată ajunsă pe trotuarul opus, tind să respir uşurată... când, aud iar pocniturile, plescăiturile, şi în minte îmi revine imaginea cojilor... catapultate pe asfalt. Copiliţele merg în spatele meu, preţ de vreo 10-15 metri, apoi dau să mă depăşească. 

  Norocul meu a fost că ajunsesem lângă aleea din faţa cabinetului stomatologului meu, şi am scăpat de tot spectacolul scabros pe care mi-l oferiseră.

Concluzie: Nu degeaba m-am încruntat la persoana care, acum câteva zile, mi-a zis că singura speranţă a ţării stă în noua generaţie...