Simplu, Oana

Nu ştiu exact ce-a fost cu mine azi. Vă zic imediat cum şi de ce, dar acum vă spun de Lună- e pe jumătate, are un soi de burtică, şi e roz. În fiecare seară pare tot mai frumoasă:) Aaaşa. Ziceam că am fost ciudată. Pentru că am stat home alone aproape toată ziua, şi pentru că n-am avut "obstacole" în cale, m-a apucat hărnicia. Am răsturnat toată casa cu susu-n jos şi jos-un sus şi am făcut curăţenie. Nu de alta, da' mi-a murit menajera . După lupta purtată cu praful, tot nu mi-am găsit locul. De câteva săptămâni, papilele mele gustative zboară cu gândul la nişte compot de corcoduşe galbene. Tot de cateva săptămâni, mă chinuiesc să fac rost de câteva corcoduşe, poate, poate, reuşesc să-mi potolesc pofta. Nici vorbă să găsesc un pomişor mai accesibil ca înălţime, nici aici, în Braşov, şi pe nicăieri pe unde-am mai fost, şi nici pe cineva dornic să mă ajute în desfăşurarea proiectului " Corcoduşa Galbenă ". Dacă am văzut că nu şi nu, de câteva zile mi-a trăsn

Toate poveştile care încep frumos au o continuare aiurea, şi un sfârşit prost. Chestia asta am scos-o pe gură tot săptămâna trecută, într-o plimbare 'n-amurg. Desigur că era vorba despre nişte personaje. Dar, dacă stau şi mă gândesc bine, are o aplicabilitate mai mult decât generală...

Săptămâna trecută, joi, dacă nu mă înşel (memoria-mi stă foarte prost la capitolul timp şi zilele săptămânii), trebuia să mă întâlnesc cu un domn, pentru a cumpăra nişte chestii trebuincioase tatălui meu. Toate bune şi frumoase, urc în maşină, îl sun pe domnul cu pricina, ca să stabilim un loc şi o oră, că doar nu ne întâlnim din telepatie. Conversaţia, în câteva rânduri: - Spuneţi-mi, vă rog, un loc şi un interval orar în care ne putem vedea, în legătură cu... - Păi, dacă aţi putea veni cam într-un sfert de oră ar fi ideal. - Da, e mai mult decât bine. Dar un loc? - La Spiru Haret. Ştiţi unde e? - ( aia e la Cuca Măcăii in Tractoru', te-ai lovit la cap?!) Da, desigur că ştiu. Dar... ( acum e cert faptul că te-ai lovit la cap, şi încă cum!!! ). Saluturile de rigoare, call ended. Am rămas ca proasta încă vreo 2-3 minute ca să mă dezmeticesc. Wait a minute, musiu ăsta mă pune să merg până la capătul oraşului?! Locul ăla e, practic, uzina desfiinţată, şi e peste mână oricui, mai pu

Aseară, când am ajuns acasă, singurele mele scopuri în viaţă erau o baie călduţă, o aspirină, şi un somn de noapte cu vise frumoase, aşa că am amânat postul acesta pentru azi. Ieri de dimineaţă, obosită de alaltăieri, n-aveam niciun plan. Era duminică, fusese somn puţin noaptea, era cozonac cu lapte, era destul de friguleţ afară, aşa că era ziua ideală pentru citit şi lâncezit în pat. Dar... telefonul a sunat, şi planurile au apărut şi ele. Hai pe Cheia! Hai ... am zis eu, convinsă de faptul că îmi place la nebunie peisajul de acolo, şi Mănăstirea. Am plecat în pantaloni scurţi (fac şi eu ca piţipoancele care se-ntorc de pe litoral şi trebuie să-şi etaleze bronzul). Noroc cu hainele suplimentare din bagaj, că la cele 18 grade câte erau, nu ştiu care-mi era soarta. Capre la intrarea în Prahova. Dacă stau şi mă gândesc la cât de buuuun e iaurtul din lapte de capră, nici că am fi putut avea parte de o întâmpinare mai placută. Ah, ce-aş fi îndesat o căpriţă bărboasă în portbagaj. Aş fi a

După o săptămână de chin, Bubu a revenit, în sfârşit, la curte. Acolo unde se poate scărpina de toate tulpinile florilor bunicului, unde se tăvăleşte în voie în pământul argilos, şi unde bunica îl dă huţa-huţa şi îl îndoapă cu fel de fel de bunătăţuri. Răcoare de izvor. Cineva ne lăsase o căruţă în spatele casei. Iubesc căpiţele. În curtea bunicilor, alături de alintatul casei. You may call us pisi/y. Luca şi pofta de pepene. Nu doar a lui, ci a noastră. Când nimic nu răzbate căldura, cea mai eficientă metodă e să îţi iei lângă chaisse-longue o jumătate de găleată cu apă rece, din fântână, şi o cană... Problema setei se rezolvă după primii doi litri. În poză, apa din găleată era pe terminate. La cules de mere de vară, de-un verde rumenit şi-un gust inconfundabil. Întoarcerea în oraş e de coşmar. Primul coşmar- să conduci prin ruperea aia de nori, sau ce-o fi fost, de-ai fi zis că rupe ceru-n două, în nouă, în douăzeci. N-a rupt cerul, dar a rupt copaci. Al doilea coşmar

În ochii mei acuma nimic nu are preţ Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi; Căci pentru care altă minune decât tine Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind, Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind, În lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec, Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă, Din orişice durere îţi face o podoabă, Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară, Când ochiul tău cel mândru străluce în afară, Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă, Azi când a mea iubire e-atâta de curată Ca farmecul de care tu eşti împresurată, Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă, Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ, Când e o-namorare de tot ce e al tău, De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău, Când eşti e

Îmi place să privesc, la 5.30 dimineaţa, când mă trezesc neintenţionat preţ de câteva minute, răsăritul de soare reflectându-se în ferestrele blocurilor de vis-a-vis. Îmi place răcoarea matinală, din momentul trezirii oficiale, în jurul orei 8.30, şi torsul şi întorsul pe toate părţile ale lui Bubu, deşteptat şi el din deliciosul somn de noapte. Îmi place să beau lapte rece, şi, mai mult, îmi place să-l transform în îngheţată. Îmi plac dovleceii. Pané. Dacă sunt Patison , culeşi din propria grădină, atunci sunt şi mai buni. Nu rareori spun despre ei că sunt cea mai bună carne de pui. Îmi place să beau 3 in 1-ul de fiecare amiază, cu gheaţă. Şi să privesc cum, în topirea lor, cuburile formează modele şi rotocoale în grăsimea cafelei. Îmi place să mănânc telemea cu roşii. De-abia aştept să primesc telemea neaoş dobrogeană, din lapte de oaie. Îmi place să mănânc salată, de preferat din varză, scufundată în ulei de măsline şi piper roşu. Îmi place să citesc, înainte de somnu

Pentru că tot făceam ieri urât în legătură cu indicatorul de orientare turistică, menit să ghideze turiştii dornici să viziteze Cetatea Râşnov , astăzi mi-am mai amintit ceva interesant. Acum vreo săptămână, vară-mea a cumpărat nişte vederi, cu Braşovul, pentru a le trimite în Italia. Şi, vine ea în vizită pe la mine, tot săptămâna trecută, şi mă întreabă unde poate găsi o cutie poştală. Am stat, m-am gândit, şi am dat din umeri a habarnism . Pentru că eu, una, n-am mai văzut o cutie poştală pe vreo stradă a Braşovului, de nici nu mai ştiu când. Cred că de pe vremea când eram în şcoala generală, deci să tot fie vreo 7-8 ani. În prezent, cunoştiinţa mea se rezumă la O cutie, doar UNA singură, în faţa sediului Poştei, de lângă Primărie. I-am spus că acolo poate găsi O cutie. Astăzi, vorbim la telefon. Îmi spune că a găsit o cutie poştală, în imediata apropiere a Oficiului Poştal de la Complexul Mare (scuzaţi denumirea, da' habar n-am cum i se spune în prezent). Cutie ce de-abia se

M-am dus, cu întârziere, ce-i drept, având ca scop parada ecvestră. Dar, fiindcă restul căluţilor nu au stat să aştepte după VIPa din mine, poneiul acesta e singura urmă cabalină pe care am zărit-o pe-acolo. Şi deschise-i sunt porţile. Înauntru, lume multă, destul de civilizată, după părerea mea, care se plimba pe cele câteva alei, ori stătea la mese şi se intoxica... pardon, mânca mici şi bea bere. N-am văzut niciun om beat împleticindu-se pe acolo, fapt ce m-a încântat. Nespus de multă lume dornică să ajungă la simbolul oraşului. Same old, same old, but never boring... Toată lumea pune poze cu panorama oraşului. Eu am ales-o pe aceasta. Less is more:) Ele. Cele mai frumoase. Am mai pozat câteva, dar ele chiar au fost speciale. Ceea ce mi-a plăcut a fost felul în care au acceptat să le fac o fotografie, cum s-au aranjat după înălţime, şi plăcerea sinceră ce se poate lesne observa în privirile lor. Ei. Nici pe departe atât de frumoşi ca ele, dar conservatori în vestimentaţie. Mi-

Săptămâna trecută m-am tot hlizit când Tania mi-a povestit cum, mergând la Spitalul de Copii, pentru operaţie, cineva din personalul medical a întrebat-o dacă are 14 ani. A rămas uimit/ă să audă că e cu vreo 5-6 ani mai măricică. Ieri seară, la shopping cu maman , as usual. Într-un supermarket liniştit, după o vizită în prealabil la bunici. Printre rafturi, observăm o doamnă. Eu n-o mai văzusem de vreo 10 ani (imaginaţi-vă ce memorie de elefant am după atâta amar de vreme), maman o (re)întâlneşte periodic, căci madama e ceva inspector de firme, de autorizări şi alte alea. O salutăm, noi încântate, ea de asemenea, ne întrebăm reciproc de sănătate, maman o întreabă ce-i face progenitura. Ea răspunde că bine, e în vacanţă, e mare, are 18 ani (!!!). Eu îi zic că nu e aşa diferenţă mare între noi, doar 2 ani. Ea mă scrutează, îmi face o scurtă analiză din cap până-n vârful degetelor de la picioare, neîncrezătoare în spusele mele, şi aruncă bomba: " Dacă nu-mi spuneai, aş fi zis

... adică pe banii fraiereştenilor ce plătesc taxe şi impozite la bugetul local. Acum câteva ore, pe când ieşeam din parcare, am văzut o camionetă, ce încerca să intre în parc. Plină cu nisip, pe care am presupus că urmează să îl descarce în groapa de nisip destinată ţâncilor. Din câte îmi dictează mie raţiunea, având în vedere că parcul este una dintre mândriile municipalităţii (chiar i-aş invita pe la 2 noaptea ca să savureze atmosfera cu răcnete şi beţivi laţi pe bănci), întreţinerea, reparaţiile, şi administrarea parcurilor din mun'cipiu o face tot Primăria. Mă grăbeam, aşa că n-aveam nici timp şi nici prea mare interes ca să vad cine, cum, ce şi câte lopeţi de nisip descarcă sau ba. Nici nu mă aşteptam la ceea ce urmează, dar, cum mi-am făcut un obicei din a fi omul nepotrivit, la momentul potrivit... Peste vreo oră, revin acasă. Nisipul fusese practic trântit în mijlocul parcului, cu o roabă în vârful grămezii, pe post de cireaşă pe tort. Din nou, nimic relevant. Udam flori

Printre atâtea preocupări şi activităţi meschine, am uitat că în urmă cu aproape un an, am primit în dar, de la nişte oameni absolut valoroşi, un tablou la fel de valoros, care întruchipează un lan de grâu auriu, imediat după ploaie. Darul m-a lăsat fără cuvinte, mai ales datorită faptului că tabloul acesta constituise un fel de etalon al artei plastice de-a lungul copilăriei mele. Ba chiar cu câteva săptămâni înainte de a-l primi, l-am visat. Alături de celelalte care îi şedeau alături- unul având drept temă iarna, iar un altul cu nişte lăutari. Cel cu lăutarii este atât de vechi, încât drept protecţie împotriva umidităţii aerului, ce provoacă descuamarea vopselei în ulei, stă un geam de sticlă. Ca să îl pot aduce în Braşov, tocmai din Iaşi, a fost nevoie ca rama să îi fie scoasă. Oricum nu se ridică la rangul tabloului, aşa că am promis să îl duc la un atelier specializat, imediat ce voi ajunge acasă. Cum aţi mers voi, aşa am mers şi eu. Acum, tabloul zace, la propriu, înfăşurat

Tania - recovering after a recent minor surgery. Oana - tot în vacanţă. Încă mai am nevoie de ceva timp pentru a mă acomoda cu ideea. Între noi, pisi Băftoasa . Family portrait. Gogoşi. Da, măi, da, sunt cu lapte:)) Pesica, cu degetu-n vânt. Ei, ştiu că nu e de râs, dar facem şi noi haz de necaz:D. Dude se juca cu camera foto, iar noi... presupun că priveam albastrul perfect al cerului. După săptămâni întregi de gri monoton, contemplarea e pe deplin motivată.

După ce în urmă cu vreo lună, două, zece (că nici nu mai ştiu cât a trecut), am debutat în cariera-mi culinară prin a spăla nişte felii de cărniţă pentru grătar , azi m-am lovit la cap. Mai exact, ieri am văzut într-o revistă chifle umplute cu şuncă, branză, roşii, ouă, şi alte alea. Cum sunt destul de pofticioasă, chiar de mă vedeţi aşa, de patruşapte de kile , cred că şi azi-noapte le-am visat. Ieri seară am fost la cumpărături, mi-am cumpărat şuncă- eu, care nu mănânc mezeluri nici să mă baţi. Bine, am mai făcut săptămâna trecută o concesie, cu nişte crenvurşti, pentru că îmi făcuse cineva poftă, dar e clar că pe anul ăsta nu mai pun gura pe aşa ceva. În urmă cu vreo oră, când mi-am terminat în mod triumfător treburile pe azi, m-am dus în bucătărie, de data asta nu pe post de observator/critic/mâncăcioasă. Ci hotărâtă să tranşez problema- mi-am pus sorţuleţul, am tăiat cu pasiune cubuleţele de roşii şi pe cele de şuncă, am bătut cu patos un ou provenit de la o găină de casă, am

Cu toţii luptăm. Zi de zi, cu fiecare dimineaţă în care ne trezim, cu forţe mai mult sau mai puţin proaspete. Cu fiecare cafea pe care o bem, ne dorim mai multa energie pentru a ne termina ziua cu un bilanţ pozitiv. Muncim, învăţăm, investim timp şi nervi pentru ca toate să ne iasă bine, tragem cu dinţii de lucrurile la care nu vrem să renunţăm, ne sporim cu fiecare clipă visurile, şi ne chinuim ca ambiţia să le ţină pasul. Ne agităm să devenim mai buni, să facem cât mai multe, care să ne şi încapă în cele 24 de ore, poate prea puţine uneori, ale unei zile. Însă agitaţia, al cărei scop, oricât de nobil şi motivat ar fi, nu face bine. Mi-a dovedit-o o problemă medicală, recentă, a unei persoane fără de care nu prea-mi imaginez viaţa. Atât agitaţia, cât şi dorinţa de a face totul cât mai bine cu putinţă, sunt benefice, dar cu limită. Ceea ce vreau să spun e, de fapt, că fiecare dintre noi avem nevoie de repausuri, de momente de respiro, în care să uităm măcar preţ de-o clipită de toate

Floare de mac, după ploaie. Oana, în vacanţă :D. Papucei, gumi-gumi , sau cele mai geniale încălţări. Vă zic eu, ca demnă proprietară a unei alte perechi. Proprietarul gumi-gumi -lor galbeni. Luca. Partenerul meu de fotbal şi de golf. Da, azi am fost atleta grupului.