Simplu, Oana

Azi a fost primăvară. Primăvară de respirat prin porii pielii şi de cântat în plimbări prin aer curat. Primăvară de cules ghiocei şi aruncat zâmbete către soarele prietenos. A fost cu totul altceva decât în zilele trecute, când de-abia reuşeai să ieşi din casă din necesitate, ce să mai vorbim de ieşit din plăcere. A plutit energia încă de dimineaţă, de la primele raze de soare, de la primul stol de porumbei care şi-a făcut gimnastica zilnică prin faţa blocului meu. Deşi sunt încă răcită, ce-i drept nu aşa de rău cum eram la începutul săptămânii, dar îndeajuns cât să mă fonfăi , şi să tuşesc din toţi rărunchii, m-am încumetat să merg până la Dobârlău. Spun "m-am încumetat", pentru că nu-mi place noroiul pe care îl lasă în urmă zăpada, şi pentru că ultimul lucru de care are nevoie răceala mea e vântul rece de munte care bate mai tot timpul, în perioada asta. Surprinzător sau nu, am adus acolo soarele de primăvară. Care nu m-a lăsat să intru nici măcar o clipă în casă,

Încerc să mă ondulez într-o poziţie cât mai comodă pe scaunul de la birou, şi să-mi mişc măcar un pic articulaţiile degetelor pe taste. De la tusea ce mă chinuie teribil de câteva zile, mă dor toţi muşchii şi muşchiuleţii trunchiului, iar gâtul mi-a devenit un călău neiertător. Mă doare când înghit, mă doare când tuşesc, mă doare aproape şi când vorbesc. Urechile îmi sunt înfundate, ajungând mai rău decât babele cărora trebuie să li se ţipe direct în timpan în momentul adresării. Ochii imi curg, dar doar atunci când lâncezesc în pat, pe multe perne ridicate, aşezate în aşa fel încât să nu mi se înfunde nasul. Nas care se desfundă atunci când mă-ntorc de pe-o parte pe alta. Febră n-am, deşi mă simt ca şi când aş avea. Nu mai suport niciun soi de pastile, niciun gram de ceai şi niciun fel microbi plutind în jurul meu. Ştiţi care-i faza? Dacă stau afară n-am nimic- nici nu tuşesc, nici nu sunt înfundată, mă simt chiar bine. Ei, cum păşesc într-un interior, de orice fel, începe s

Virozată. Simptome încă de vineri, de pe la prânz. Sâmbătă, cu amigdale umflate, tuse de măgar, şi mai pe seară o mică febră. Duminică, vioaie, fără febră şi cu chef de viaţă. După câţiva hectolitri de ceai fierbinte, pumni de pastile şi plicuri de prafuri cu gust de citrice, mâine, luni, voi fi ca nouă.

Se mai întâmplă ca uneori, o dată la o săptămână sau deloc, să am chef să particip la cursurile care se ţin dimineaţa la 9. De obicei, la ora 9 eu de-abia îmi sorb în linişte cafeaua, chit că sunt trează de la 7.30, pentru că aşa e reglat ceasul meu biologic. Dar, azi, ca şi săptămâna trecută, am făcut concesia, mi-am alungat somnoreala din mine, m-am vestimentat şi m-am îndreptat spre şcoală. Toate bune şi frumoase, vorbim, glumim, până se aşază în spatele meu 3 monştri. Şi când zic monştri nu mă refer neapărat la înfăţişare, pentru că nu vreau să fiu rea, ci la nişte monştri logoreici . În mod normal, la cursul la care tocmai participam, mă scotea din sărite incoerenţa ideatică a profesorului, dar acum asta mi s-a părut mic copil în comparaţie cu toate aberaţiile (spus cât mai eufemistic cu putinţă) rostite de cei 3 monstruleţi veseli. Gaşca monstruleţilor era alcătuită din două monstruleţe micuţe şi un monstru, mare, la propriu. Vreme de o oră şi jumătate, urechile mele au în

Nu ştiu cum facem, ce facem şi când facem, dar nu există moment sau ipostază, de orice natură ar fi ele, în care cineva să nu pomenească criza . Fie că o luăm în serios, fie în glumă, ea intervine de cele mai multe ori, atunci când ţi-e lumea mai dragă. Am mai spus-o şi o să o să-mi menţin părerea în continuare- criza nu există pe bune , ea a constituit doar pretextul potrivit la momentul potrivit. Deşi nu cred în ea, eu nu sunt ca alţii- nu mi-e necesar un ochi de expert ca să observ o mare zguduire, ce se anunţa de ani de zile, care, în fond şi la urma urmei, era iminentă. Şi nu vorbesc de un declin al domeniilor de care se vorbeşte la teve , de florării şi de sex-shop-uri . Vorbesc de domeniile serioase, care dădeau clasă business-urilor, cu vreun an şi jumătate în urmă (vezi afacerile imobiliare), şi despre domeniile care dădeau pâine poporului . Şi aici nu deplâng marile companii, care, în caz de nevoie pot cere bani de la autorităţile publice pentru a trece de impas, ci deplâng

E ora 10 seara, afară totul e ud leoarcă, şi tooootuşi, Oana îşi urmează propriul sfat şi e binedispusă. Zic binedispusă pentru că fericită e prea mult, şi nu e deloc fericită. A fost, ce-i drept, dar s-a dus. Acum totul e o umbră, mare şi gri, întocmai ca cele ale maşinilor ce trec în viteză, răsfrânte pe un gard, de-a lungul unei străzi. Uf, aveam în liceu o profă de latină care vorbea despre sine la persoana I plural, şi tot mereu aveam o problemă cu dumneaei. Acum am început să vorbesc eu, Oana, despre mine, la persoana a IIIa. But this is not the point. Azi, deşi luni- eu urăsc zilele de luni (nu mai mult decât îmi urăsc vecinii manelişti, dar...), încă de dimineaţă am avut aripi. Mă pierd deja. Încep să nu mă mai suport, aşa zâmbitoare şi binevoitoare. Fac un triplu flic-flac cu aterizare pe covor, şi revin la obişnuita mine. Acum, după tratative mai mult sau mai puţin serioase, şi în încercarea de a pune pe picioare sugestia de petrecere a zilei mele de naştere visată s

...nici iarba nu creşte. Mă rog, acum nu creşte încă, pentru că e frig, dar mă înţelegeţi voi. Unele merg, altele nu, şi mai e o specie de ceva-uri care stagnează. Şi mă scot din sărite nespus de mult. Mă apucasem să scriu cu un scop anume, dar mi-a sunat telefonul şi am fost distrasă. Oricum, din câte se poate observa nu am început încropirea cadoului muzical despre care vorbeam zilele trecute. Dar se pare că am deja succes- am primit propuneri de a cânta. Unde? Nu vă zic. Oricum nu cânt de faţă cu oricine şi oriunde. Încă de dimineaţă am zâmbetul ăla cel mai nesimţit pe faţă, despre care ştiu că îi enervează la culme pe unii, şi de al cărui afişare sunt extrem de mulţumită. Cel puţin azi- mâine 'om vedea noi ce-o mai fi. Asta e doar aşa, ca să nu se mai plângă cineva că nu râd. Ba chiar râd extrem de mult şi insistent în ultima vreme. Chiar şi fără motiv. Ah, a început să-mi placă să scriu lucruri care nu se leagă de nicio culoare una cu alta. Pare mai interesant. Şi

Hai, să vă aud acum, câţi dintre voi v-aţi mai amintit de acest eveniment de mare clasă?:))

De vreo câţiva ani, am o mare problemă- la cea mai mică bătaie de vânt, mă trezesc a doua zi cu amigdalele umflate şi cu nasul în piuneze. Aşa că, tot de câţiva ani, obişnuiesc să mă vaccinez antigripal încă din toamnă, ca să fiu acoperită pe tot parcursul iernii. Mi se pare mult mai ok să dai câteva zeci de lei pe un vaccin, decât să te chinui cu febră mare şi să nu te poţi mişca din pat şi nici înghiţi câteva săptămâni- da, săptămâni, pentru că pe mine mă ţine toată treaba asta zile în şir, de nici eu nu mai ştiu de mine. Azi-dimineaţă m-am trezit cu o senzaţie ciudată, de parcă ar fi urmat să răcesc. M-am ridicat cu o mutră şifonată dintre perne, m-am privit în oglindă, mi-am pipăit amigdalele- erau umflate. Mama râdea de mine că am băut cocktail-uri cu gheaţă azi-noapte. Şi să nu înceapă careva să-mi spună că am răcit, pentru că am umblat dezbrăcată, bla, bla, bla. N-am umblat. Ieri am fost la o sesiune scurtă de shopping, şi m-am îmbrăcat de iarnă. Când spun de iarnă, includ

În ultima leapşă onorată , adică acum vreo săptămână-două, dacă nu mă înşală memoria-mi de elefant, am promis că voi trata subiectul muzică . Aceasta se datorează, în primul rând, nervilor pe care mi-i cauzează felurite apariţii a unor aşa-zise vedete muzicale, şi în al doilea rând, pentru că puţine sunt persoanele care-mi cunosc marea-mi pasiune pentru muzică. Tot în cadrul lepşei, vă spuneam că obişnuiesc să cânt de la vârste fragede. Nu ştiu cine a fost prima persoană care mi-a inoculat microbul, dar ştiu sigur că pe la 4-5 ani bunica mea maternă mă învăţa să cânt romanţe, având ca instrument didactic o cărticică mică, şi destul de groasă, pe care o păstrez la loc de cinste până şi acum, intitulată "Amintiri, amintiri". Cărticica e cu mult mai bătrână decât mine, şi chiar de nu-mi mai amintesc multe din versurile învăţate atunci, va rămâne mereu în inima mea, şi nu voi ezita niciodată s-o deschid, atunci când avea-voi poftă de cântat! Deci da, n-am învăţat sa cânt cu Melc-

Eu nu mai zic nimic. Nu mai e cazul. Click play şi faceţi tot posibilul să luaţi loc pe un scaun în timpul vizionării.

Ar trebui să scot din dotare tot arsenalul de expresii licenţioase şi injurii pe care îl posed, la adresa faimoşilor mei Internet providers, care şi-au spus cu ceva zile în urmă că ar cam fi cazul să mă deconecteze de la lumea virtuală, aşa, doar un pic, doar, doar m-or scoate din sărite îndeajuns cât să-i sun pe dispeceri în fiecare zi, de câteva ori. Nu mai e nicio nevoie să spun că îi urăsc cu înverşunare pe oamenii ăia- au o calmitate soră cu nesimţirea şi o nonşalanţă în glas de-ţi vine să scoţi un pumn prin telefon. Mi-au trimis o echipă de împiedicaţi la domiciliu, în cele din urmă, văzând că nu scapă şi nu scapă de nebuna din mine. Nebună, dar bună, căci în cele din urmă am revenit, sunt aici şi n-am de gând să mai plec prea curând. Recunosc, mi-a lipsit teribil scrisul, iar în dimineaţa asta cineva îmi spunea că a intrat pe blog, iar eu căutam scuze pentru absenţa mea, îndelungată, dacă e să ne gândim că "păşesc" pe-aici aproape zi de zi. Săptămâna asta a debutat c

Chiar dacă ieri a nins, iarna a plecat, iar de-acum încolo e doar primăvară...

De câteva zile mă confrunt cu starea aia, dintre cele mai nenorocite, în care nu ştii de ţi-e bine sau rău. Să nu prind pe cineva că îmi spune că de vină " e astenia de primăvară " că nu ştiu ce-i fac. Nu înţeleg cum primăvara te-ar putea afecta în mod negativ, când totul în jur promite soare şi verdeaţă. În zilele trecute am încercat de cel puţin 10 ori să scriu ceva care să fie şi coerent aici, dar au rămas la stadiul de ciorne. V-am zis că trec uşor de la o stare la alta. Ieri am fost harnică, azi sunt leneşă- bine, am o scuză, e duminică. E şi Ziua Femeii/Mamei/Bunicii/Vecinei / a cui mai vreţi voi. Pentru mine, dintotdeauna, 8 Martie a prezentat o importanţă deosebită pentru că e aniversarea bunicii mele materne, una dintre fiinţele la care ţin cel mai mult. Deci, azi împlineşte tot vârstă rotundă- 80 de ani, şi mă gândeam ieri că înseamnă de 4 ori vârsta mea, iar Mama Talia nu dă semne de depresie. Ba din contră, toată ziua de ieri şi-a petrecut-o în bucătărie, pr

Am memoria din ce în ce mai scurtă, dovadă fiind faptul că am promis că pun poza cu noi aici şi mi-am adus aminte de-abia acum, în miez de noapte. But, better later than never!

De mâine într-o lună îmbătrânesc. La propriu, pentru că e şi vârstă rotundă- propice pentru o mică depresie şi pentru a-mi plânge de milă în preajma persoanelor mai tinere. Am început cu obsesiile legate de vârstă şi îmbătrânire atunci când am împlinit 18 ani... Ziua aceea a fost nefastă, în mare parte pentru că a avea 17 ani mi s-a părut cea mai fabuloasă chestie. Era interesant să te afli la graniţa dintre copilărie şi maturitate. De fapt, nu mai erai nici copil, dar nu erai nici adult cu acte în regulă. În fine, ce-a fost a fost. Anul ăsta am luat-o cu obsesiile supăratoare de prin februarie, şi nu mă aştept să îmi treacă până prin mai, când îmi voi da seama în cele din urma că nu mai e cale de întoarcere. Azi după-amiază, am dormit preţ de câteva ore, şi nici în somn nu m-a lăsat gândul de îmbătrânire în pace. De fapt, în vis mi-a fost dată cea mai draguţă sugestie de petrecere a zilei mele de naştere, anul ăsta. Si cred că o voi pune în aplicare, bineînţeles, în măsura în care

Se presupune, cam peste tot în jur- în presa, la teve , prin cercurile de amici, că aceasta e o săptămână dedicată femeilor... Mda, probabil, atâta timp cât oraşul e invadat de afişe cu fel de fel de stripperi, de la dâmboviţenii Flamingo ai lui Passat şi până la nişte cipăndei (a se citi Chippendales) iesiţi la pensie, care se vor da în stambă pentru doamne răvăşite, ce se vor călca în picioare pentru a băga bani fără număr în chiloţeii minusculi ai prestatorilor de dansuri lascive. Se mai presupune că ar trebui să primim flori, multe, sau puţine, în funcţie de buzunarele persoanelor de gen masculin din viaţa noastră. Eu am primit flori, dar de la femei, şi n-o spun ca pe o frustrare sau nemulţumire. Mie, cu toată sinceritatea, nu îmi place să primesc flori, sau dacă le primesc e de preferat să fie în ghiveci. Asta pentru că nu găsesc nimic mai supărător decât să ţi se ofilească un cadou în vază, după nici măcar o zi. De asta nici nu obişnuiesc să tai flori din grădină- prefer

Aud melodia asta de câteva seri, cam pe la aceeaşi oră, şi îmi dă o staaaareee...

Împart cu voi un mic bucheţel de ghiocei , în speranţa că primăvara pe care am întâmpinat-o astăzi să fie una adevărată ( cu iarna ne-am lămurit!), care să vă aducă soare în priviri şi dorinţe împlinite !