De sâmbătă

După cum se poate lesne observa în header-ul blogului, astăzi m-au apucat din nou accesele de narcisism:D.

Sunt obosită frântă, după un milion de găleţi de rumeguş cărate, din casă, de pe lângă casă, din, din, din... şi puse pe foc. Deh, curăţenie.
Când am ajuns în Braşov, răspândeam în juru-mi acelaşi miros pe care îl are slănina afumată de casă.
Pe lângă faptul că sunt ostenită, durerea-mi tipică de cap s-a autoinvitat şi deja instalat la nivelul căpăţânii mele bătute de soare.
Am zis "bătute de soare", dar nu, n-am făcut plajă, pentru că a fost cald doar cât să transpiri sub limbă şi nimic mai mult, plus că, ameţită cum sunt, am uitat să-mi pun costumul de baie în bagaj.

Acum, în liniştea (presupusă) serii, cu o cană mare, plină cu ceai aburind, de fructe de pădure, stăteam cuibarită între perne şi mă gândeam că NU ŞTIU cum au trecut ultimele săptămâni. Mi-e nu-ştiu-cum să recunosc, însă am pierdut orice noţiune a timpului- nu-mi mai ajung zilele, deşi mă deştept cu noaptea-n cap şi mă culc foarte târziu, nu am timp să vorbesc, nu am timp să ascult, mă trezesc pe cap cu veşnica şi retorica întrebare "de ce n-are ziua asta 30 de ore?!".
Sunt agitată, sunt uneori repezită, alteori leneşă...
Mă supără gândul că vara e pe sfârşite, am început să număr zile, să scad săptămâni, să descopăr lucruri interesante la o simplă aruncătură de ochi în calendar.

Acum, somn până dimineaţă, când sper ca voi fi ca nouă (m-am îndopat cu pastile deja, deci cumva, cumva, trebuie să fiu măcar într-o formă rezonabilă).
Sunt fericită că l-am adus şi pe Bubu acasă- în poză se poate observa "entuziasmul" cu care şi-a părăsit, temporar, patria-i mumă.