cum e să fii împiedicată?

E drept- se întamplă să mai vărs un ibric de cafea, să calc lumea pe picioare în mod repetat, să scap pe jos câte-un coş cu scoici şi alte suveniruri marine, pe care mai apoi trebuie să le strâng de prin toate colţurile şi dedesubturile camerei. Să mă bâlbâi şi să tremur nu prea se întâmplă. Neah, că sunt Berbe(a)c(ă) şi am inima bună şi încăpăţânată cât pentru 20. Cum spuneam, şi geniile au mici scăpări.

Dar nu eu constitui motivul acestui post. Ci dragii de asiguratori. Motto-ul lor ar trebui să fie "vrei nu vrei, tot la noi ajungi", căci inevitabil, îţi expiră ba asigurarea la o maşină, ba la alta, ba casco-ul, ba asigurarea locuinţei. Mdea, până aici toate roz şi frumoase... pentru dumnealor, desigur.

Să tot fie câteva zile bunicele de când umblam cu RCA-ul expirat. Că doar na, la cât de emportantă sunt, n-am timp. Plus că am impresia că expirase joia trecută, iar vineri am avut treabă, sâmbătă am fost la prăjit, duminică schlaffen, luni am fost şefă cu şantierul, iar ieri... parcă manichiură şi pedichiură. Asta e din seria "mă respect, ce mama mă-sii". Am zis "mama mă-sii" ca să nu zic altceva.

Să revenim. Azi pe la 10, mi-am luat inima în dinţi şi cărţile în braţe, mi le-am aşezat pe jos, că eu cel mai bine învăţ pe jos. Mă duc să îmi fac o cafea, ca să-mi trezesc creierul, şi soseşte maman acasă. De la shopping, îmi arată ce-a cumpărat bun, şi vine cu ideea stricătoare de studiu aprofundat în domeniul dreptului. Ideea? Să plătim asigurarea desigur, că doar n-oi umbla până la sfârşitul anului cu ea expirată. Cum data trecută am fost nevoiţi să schimbăm asiguratorul, şi nu ne-a plăcut mutra celor de-acolo, vine maman cu o sugestie mai verde. Ca să nu zic chiar firma.
Ei, fie, mă îmbrac, nu mă machiez (nu ştiu ce-i cu mine, dar de aproape o săptămână sunt naturelle), hai acolo. Eu, pe de-o parte, zâmbicioasă că am scăpat de învăţat, pe de alta, suparată din acelaşi motiv. Maman doar ipocrit zâmbicioasă.
Ajungem acolo, nici măcar scaune, ci stăm precum calul în picioare. Trecem peste, deşi la cât s-au scumpit asigurările, ar trebui să le facă clienţilor şi masaj în tălpi. O văd pe doamna broker de asigurări (broker-iţa lu' peşte în ulei vegetal)- o cucoană la vreo cinzeşiceva de ani, tipul pitzipoancei la vârsta critică, cu un păr tapat (mai mult smuls decât tapat, dacă e să mă întrebaţi pe mine), fără sprâncene, ci doar cu nişte dungi pictate artistic, creionată kajal albastru electric (la ora 10 dimineaţa e chiar recomandat) în jurul ochilor, şi, ca să fie setul complet, buzukată cu ruj, şi contur de buze, din ăla care se vede urât (cum purtau femeile prin anii '90). Mă opresc din a-i mai studia faţa, care era ceva prea obositor pentru ochii mei (nemachiaţi). Cobor privirea... Mrs. Broker-iţa era vestimentată de vis- un maiouţ beige, cu aplicaţii de enşpe mii de stânci, pietre, şi pietricele multicolore şi orbitor de strălucitoare (dacă nu cumva asta e un pleonasm), alături de o bluză flu-flu, nu urâţică întru totul, cu imprimeu oriental (mov cu verde, sau ceva de genul), neîncheiată la nasturi. Aţi înţeles deja, mergeau împreună ca nuca-n perete.

Ne salută cu o voce tremurândă, şi ne informează că asta e prima ei zi de muncă în domeniu, şi implicit, ne roagă s-o scuzăm dacă e mai bâlbâită în gesturi. Te-om ierta, îmi zic în minte, negândindu-mă ce calamitate pentru răbdarea mea (aproape inexistentă) ar putea reprezenta bâlbâiala asta a ei. Eh, îi dau cartea de identitate, buletinul, şi cam atât. Ea avea un formular de asigurare pregătit. Îl scrie după dictare, că singură nu ştia, greşeşte data intrării în vigoare a poliţei. După ce îi silabisisem tot ce avusese de scris (care însumat nu era mai mult de 3 rânduri, dar pentru ea reprezenta un adevărat roman), simţeam că o iau de părul ala blond şi tapat. Mă rog, smuls. O sună pe o şefă, probabil, ca s-o întrebe ce face cu formularul. Normal că îl anulezi(!!!), îmi zic tot mie. Acelaşi răspuns îl primeşte şi ea. Închide telefonul, îl pune cu o grijă enervantă pe birou. De parcă i-ar fi fost teamă să nu ciobească vreun diamant de pe ditamai Vertu-ul. Scoate alt formular. Eu simt din nou nevoia să îi tapez încă un pic părul. Îi dictez, iar şi din nou, toate datele maşinii. Cu greu, reuşeşte să le şi scrie. Apoi, vine maman cu bomba. O bancnotă de 500 de lei. Asigurarea vreo 400 juma'. N-avea rest. Îmi zic: dacă erai una mai răsărită, mai că nu mă mai uitam la 50 de lei, dar aşa, nimic în plus, împopoţonata mea! Găsesc o tanti casieră îndeajuns de amabilă încât să-mi schimbe 500. Îi dau banii doamnei broker. Cu chiu cu vai, îmi dă cartea verde, asigurarea, chitanţa, şi sticker-ul de pus în parbriz (pe care oricum nu-l pun, că nu suport lipici pe sticlă). Toate astea cu o greutate asemănătoare celei pe care-o purta Sisif în spinare. Îi mulţumim, şi plecăăăm, cu toate pânzele sus. Shopping din nou, că nu ne mai satură nimeni, niciodată, şi acasă.

Mâncam şi noi liniştite, când sună telefonul lui maman. Maman nu răspunde. Că luam masa, şi nimeni nu ne deranjează de la masă. Apoi, sună isteric a mesaj. Now, you guess who that was! Da, corect- Mrs. Broker-iţa. Că mă aşteaptă, azi până la ora 8, că a uitat să scrie pe poliţă numărul de înregistrare al cărţii de identitate. Am sunat-o şi i-am zis să rămână sănătoasă, că am plecat din judeţ. La mişto, bineînţeles. Ar fi trebuit s-o auziţi- mai că făcuse pe ea de spaimă, că vezi Doamne, ea mâine tre' să predea actele, că ce face, cum face, se vedea probabil concediată. Am lăsat-o să fiarbă vreo 2 minute, şi când a dat în foc i-am zis că voi face tot posibilul imposibil să ajung până diseară în Braşov. Am salutat-o cordial, şi am închis.

Esenţa postului nu sunt, după cum v-aţi prins, asigurările. Ci oamenii împiedicaţi. De care, eu, una, dau mai mereu, spre marea-mi disperare. Nu zic că nu e bine ca măcar o dată la ceva timp să îmi fie pusă răbdarea la încercare. Dar nu chiar aşa.
Spuneţi-mi şi mie acum, cu ce-am greşit eu, într-un însorit 10 iunie, ca să dau peste tanti broker-iţa asta? Da, am greşit că am umblat cu poliţa expirată, am greşit că de vreun an încoace am facut un slalom de la un asigurator la altul.

Tot ce pot să fac acum e să promit că nu mai fac. Şi să sper să n-ajung pe la 50 de ani precum Mrs. Broker-iţa de azi.