Inevitabil

În mai puţin de o oră se va fi terminat cu vârsta mea de 19 ani. Nu îmi amintesc cum trebuie să mă fi simţit acum 10 ani, atunci când vârsta-mi a trecut de la cifre înspre numere, adică în pragul a 10 ani, dar acum sunt destul de mare încât să îmi întipăresc senzaţia bine în minte, şi să n-o uit cât voi trăi.
Cu totii ştiţi că urăsc Revelionul. Şi acum am şansa să mă explic: adevăraţii ani din viaţă trec cu ocazia aniversării noastre. Anul Nou e aniversarea planetei, a omenirii, a timpului în sine, dacă vreţi, dar nu a noastră.

Mă apucasem de scris cu o hotărâre cum rar mi-a fost dată în ultima vreme. Dar acum, încercând să-mi pun ordine printre atâtea şi atâtea idei, care mai de care mai năstruşnice, mă pierd în fraze. Dar nu-i bai, căci cei ce mă înţeleg, îmi vor înţelege şi îmbârligăturile astea.

Weekendul ăsta am încercat să mă comport cât mai normal, deşi ştiam că îmi va fi aproape imposibil să nu mă gândesc obsesiv la ziua de luni, şi la cât de mult mă va roade. Pot considera vremea de-afară ca fiind unul dintre cele mai frumoase cadouri, pentru că m-a ajutat şi ea, cu soarele-i, să uit de ceea ce mă aşteaptă. Mi-am (re)găsit preocupările de timp frumos- grădinărit, plimbat, bronzat şi răsfăţat.

Astăzi, încă de dimineaţă m-am simţit ca şi cum ar fi lipsit ceva. Dar ce anume, nu ştiam exact. Ies la shopping, cumpăr ziarul, văd data- stupoare. Nimeni, dar absolut nimeni, deşi am început să primesc urări încă de vineri, nu mi-a spus astăzi La Mulţi Ani. Cu ce ocazie să-mi spună astăzi, vă întrebaţi... Ia luaţi voi în mânuţă un calendar creştin-ortodox, şi citiţi în dreptul zilei de azi. Ce scrie? Nu cumva Sf. Mucenic Claudie? Ei, acum, dupa ce v-aţi convins, şi aţi aflat (cei ce nu ştiaţi deja) că mă cheamă şi Claudia, puteţi să îmi spuneţi incă un La Mulţi Ani. Doar să nu îmi spuneţi vreodată şi Claudia. Atât vă cer.

Un mic bilanţ a ceea ce a însemnat cel de-al nouăsprezecelea an din viaţa mea- cam asta a vrut să însemne postul acesta. Pff, nu ştiu dacă mai e nevoie de vreo introducere- oricum, concluziile sunt esenţialul:
Am învăţat că nu pot fi mereu prinţesă, şi că nu pot trăi, precum păpuşile, într-o cutie prin al cărei capac transparent să privesc nepăsătoare lumea.
M-am convins, deşi nu mai era nevoie, că gura lumii multe neadevăruri grăieşte.
Am tras o gură mare de aer în piept şi am râs atunci când ar fi trebuit să plâng.
Am învăţat şi le-am arătat şi altora că roata se întoarce, cândva.
M-am enervat, cât nu am făcut-o în toată viaţa mea de până acum, în mare parte pentru prostiile făcute de alţii.
Am început să învăţ lucruri noi, al căror gust l-am prins încetul cu încetul.
Am cunoscut oameni noi.
Am pierdut oameni dragi. Şi nu numai oameni.
Am invatat să fiu mai recunoscătoare pentru tot ceea ce mi-a fost dat.
Am observat că nu sunt atât de mofturoasă precum mă credeam.
Mi-am schimbat coafura. (care necesită un update, oricum)
Am evitat şi mai mult fumul de ţigară.

Ar mai fi multe de înşiruit, dar acum număr minutele şi mă pregătesc sufleteşte pentru mâine.
Să aveţi o săptămână grozavă, însorită, în care totul să vă iasă conform planificărilor!