The 20th April the 6th
Am scris titlul în engleză nu pentru că dă mai bine, ci pentru că în română ar suna ciudat şi întortocheat.
Îmi ating mâinile- am manichiură proaspătă, făcută în două reprize; faţa- nu îmi arată vârsta, iar de-aseară nu mi-a apărut niciun rid. Am doar nasul un pic prăjit de la baia de soare de sâmbătă, atât. În rest, sunt întreagă şi voioasă, mai ceva ca la 19 ani. La fel cum mi-a spus şi un văr de-al meu de departe, viaţa e frumoasă la 20 de ani- eu de ce m-aş încăpăţâna să n-o văd la fel?
Ca în fiecare an, primele urări, la miezul nopţii, le-am primit de la Pesica şi de la Pitz Ralu. Lor le mulţumesc că nu mă lasă niciodată să mă deprim. Ba dimpotrivă, mă ajută să fac dintr-o tragedie existenţială, un mare haz general, mai întotdeauna. Azi de dimineaţă, primul care m-a sunat, din dulcele târg al Ieşilor, a fost tata. Apoi a fost mama, şi obişnuita pleiadă de oameni care nu mă uită şi nu mă dezamăgesc în niciun an.
Am ales să-mi petrec ziua de naştere într-un mod cât mai normal cu putinţă. Preţ de câteva ore am stat alături de o mică parte din oamenii ce mi-au fost alături cu ocazia ultimelor aniversări. În acelaşi loc din care le-am şi savurat. Am intrat pe aceeaşi uşă ce odată deschisă îţi imbibă nările cu mirosul de igrasie al unei clădiri vechi; am păşit pe coridoarele străbătute de mii si mii de ori, şi am deschis uşa pe care am deschis-o vreme de 4 ani, 5 zile pe săptămână (asta doar cand nu chiuleam câte-o zi întreagă!). Curios, dar de ziua mea, am ales să deschid o rană. O rană veche de un an. Şi pe care n-o credeam deloc complet vindecată, dar acum mi-am întărit convingerea că acea cojiţă de la suprafaţă se rupe la cea mai mică atingere. Nu, de ziua mea n-am voie să plâng. De fapt, n-am voie să plâng niciodată.
În momentul în care încep fraza asta mai sunt doar 5 minute din ziua de 6 Aprilie a acestui an. Şi vă mulţumesc, vouă, tuturor celor ce-aţi făcut-o mai frumoasă şi mai uşor de îndurat şi de astă dată!
Îmi ating mâinile- am manichiură proaspătă, făcută în două reprize; faţa- nu îmi arată vârsta, iar de-aseară nu mi-a apărut niciun rid. Am doar nasul un pic prăjit de la baia de soare de sâmbătă, atât. În rest, sunt întreagă şi voioasă, mai ceva ca la 19 ani. La fel cum mi-a spus şi un văr de-al meu de departe, viaţa e frumoasă la 20 de ani- eu de ce m-aş încăpăţâna să n-o văd la fel?
Ca în fiecare an, primele urări, la miezul nopţii, le-am primit de la Pesica şi de la Pitz Ralu. Lor le mulţumesc că nu mă lasă niciodată să mă deprim. Ba dimpotrivă, mă ajută să fac dintr-o tragedie existenţială, un mare haz general, mai întotdeauna. Azi de dimineaţă, primul care m-a sunat, din dulcele târg al Ieşilor, a fost tata. Apoi a fost mama, şi obişnuita pleiadă de oameni care nu mă uită şi nu mă dezamăgesc în niciun an.
Am ales să-mi petrec ziua de naştere într-un mod cât mai normal cu putinţă. Preţ de câteva ore am stat alături de o mică parte din oamenii ce mi-au fost alături cu ocazia ultimelor aniversări. În acelaşi loc din care le-am şi savurat. Am intrat pe aceeaşi uşă ce odată deschisă îţi imbibă nările cu mirosul de igrasie al unei clădiri vechi; am păşit pe coridoarele străbătute de mii si mii de ori, şi am deschis uşa pe care am deschis-o vreme de 4 ani, 5 zile pe săptămână (asta doar cand nu chiuleam câte-o zi întreagă!). Curios, dar de ziua mea, am ales să deschid o rană. O rană veche de un an. Şi pe care n-o credeam deloc complet vindecată, dar acum mi-am întărit convingerea că acea cojiţă de la suprafaţă se rupe la cea mai mică atingere. Nu, de ziua mea n-am voie să plâng. De fapt, n-am voie să plâng niciodată.
În momentul în care încep fraza asta mai sunt doar 5 minute din ziua de 6 Aprilie a acestui an. Şi vă mulţumesc, vouă, tuturor celor ce-aţi făcut-o mai frumoasă şi mai uşor de îndurat şi de astă dată!
Comentarii