Care-i problema?!
Prea ajunsesem eu să mă consider o mare vitează, care nu se teme de mai nimic. Şi prea eram eu curioasă, de când mă ştiu, să văd cum e un cutremur. Nu ştiu cum, dar la fiecare scuturare mai acătării a pământului ce de obicei ne şade paşnic sub picioare, de până acum, n-am fost pe fază- ori dormeam, ori eram la şcoală, ori eram pe drum, cert e că n-am avut şansa. Asta până acum trei ore şi ceva.
Obosită de ieşirea în aer liber şi cu stomăcelul plin de cozonac, mâncat în iarbă, în curtea bunicilor adoptivi, stăteam ca tot omul în pat. Doar eu, mama şi Bubu în casă. Adică trei nevoi. Butonam telecomanda, şi când mi-era perna mai mieroasă şi muşchii mai relaxaţi, simt patul vibrând şi mişcandu-se sub mine, aud unul dintre dulapuri scoţând un zgomoţel, ce pe moment mi s-a părut asurzitor, o pârâitură şi un zăngănit de geamuri dinspre vitrină, iar când privesc spre lampă, o văd bălăngănindu-se. Mintea-mi îngâna: Pân-aici ai plătit biletul!
Mama, care era în picioare, lângă pat, se întoarce cu o privire tâmpă înspre mine, iar eu, cu o voce parcă rostitoare de o mare descoperire îi strig: E cutremur! Ea calmă, eu cu inima bătândă în gât, mă smulg de sub pătură, ne luăm de mână şi ne aşezăm cuminţele sub tocul uşii. Nu se mai mişca nimic, oricum, dar for the sake of the show, am făcut-o şi pe asta.
Mda, mi-am satisfăcut curiozitatea, şi am văzut cum e un cutremur. Mă aşteptam la ceva intens înlăuntrul meu, dar mintea mi s-a blocat în aşa hal încât îmi mai auzeam doar inima şi îmi simţeam mâna strânsă. Mă aşteptam să-mi revăd filmul vieţii, trecand cu viteză prin faţa ochilor, regrete, pasiuni, oameni. Nimic- cred că treburile astea au timp să se întâmple doar în filme.
Eei, partea interesantă de-abia acum urmează. Televiziunile vor avea subiect demn de dezbateri interminabile, azi, mâine şi toată săptămâna viitoare. Ceea ce m-a şocat a fost reacţia directorului Institutului de Fizică a Pământului, sunat fiind din diverse redacţii de ştiri. Bătrânelul, a cărui pregătire profesională nu o pot contesta, din moment ce ocupă o astfel de funcţie, a exclamat, în legatură cu magnitudinea de 5.3 grade pe scara Richter: "Care-i problema?!", frază pe care tot el a motivat-o prin rutina ce i s-a format, graţie profesiei. Poate că el trăieşte astfel de cutremure zilnic, şi d-asta.
Eu, şi nu numai eu, ţin să îl anunţ, că există case în stadiu de prăbuşire lentă, cărora le e de-ajuns un suflu de vânt mai puternic, pentru a cădea de pe picioare. Că există oameni slabi de inimă, aşa cum, ruşinată, recunosc şi eu că am fost astăzi. Că sunt oameni îndeajuns de prost instruiţi încât să apeleze 112 ca să întrebe ce s-a întamplat de fapt. Că există o centrală pe la Cernavodă, şi un sistem aşa-zis automat de dezactivare a acesteia, dar pentru a cărui funcţionalitate nimeni nu şi-a arătat interesul.
All in all, tot show-ul domnului de la Institut ne-a arătat gradul de profesionalism, respect şi responsabilitate, cu care este tratată ştiinţa, prostimea, dar şi pericolul, pe aste plaiuri.
Obosită de ieşirea în aer liber şi cu stomăcelul plin de cozonac, mâncat în iarbă, în curtea bunicilor adoptivi, stăteam ca tot omul în pat. Doar eu, mama şi Bubu în casă. Adică trei nevoi. Butonam telecomanda, şi când mi-era perna mai mieroasă şi muşchii mai relaxaţi, simt patul vibrând şi mişcandu-se sub mine, aud unul dintre dulapuri scoţând un zgomoţel, ce pe moment mi s-a părut asurzitor, o pârâitură şi un zăngănit de geamuri dinspre vitrină, iar când privesc spre lampă, o văd bălăngănindu-se. Mintea-mi îngâna: Pân-aici ai plătit biletul!
Mama, care era în picioare, lângă pat, se întoarce cu o privire tâmpă înspre mine, iar eu, cu o voce parcă rostitoare de o mare descoperire îi strig: E cutremur! Ea calmă, eu cu inima bătândă în gât, mă smulg de sub pătură, ne luăm de mână şi ne aşezăm cuminţele sub tocul uşii. Nu se mai mişca nimic, oricum, dar for the sake of the show, am făcut-o şi pe asta.
Mda, mi-am satisfăcut curiozitatea, şi am văzut cum e un cutremur. Mă aşteptam la ceva intens înlăuntrul meu, dar mintea mi s-a blocat în aşa hal încât îmi mai auzeam doar inima şi îmi simţeam mâna strânsă. Mă aşteptam să-mi revăd filmul vieţii, trecand cu viteză prin faţa ochilor, regrete, pasiuni, oameni. Nimic- cred că treburile astea au timp să se întâmple doar în filme.
Eei, partea interesantă de-abia acum urmează. Televiziunile vor avea subiect demn de dezbateri interminabile, azi, mâine şi toată săptămâna viitoare. Ceea ce m-a şocat a fost reacţia directorului Institutului de Fizică a Pământului, sunat fiind din diverse redacţii de ştiri. Bătrânelul, a cărui pregătire profesională nu o pot contesta, din moment ce ocupă o astfel de funcţie, a exclamat, în legatură cu magnitudinea de 5.3 grade pe scara Richter: "Care-i problema?!", frază pe care tot el a motivat-o prin rutina ce i s-a format, graţie profesiei. Poate că el trăieşte astfel de cutremure zilnic, şi d-asta.
Eu, şi nu numai eu, ţin să îl anunţ, că există case în stadiu de prăbuşire lentă, cărora le e de-ajuns un suflu de vânt mai puternic, pentru a cădea de pe picioare. Că există oameni slabi de inimă, aşa cum, ruşinată, recunosc şi eu că am fost astăzi. Că sunt oameni îndeajuns de prost instruiţi încât să apeleze 112 ca să întrebe ce s-a întamplat de fapt. Că există o centrală pe la Cernavodă, şi un sistem aşa-zis automat de dezactivare a acesteia, dar pentru a cărui funcţionalitate nimeni nu şi-a arătat interesul.
All in all, tot show-ul domnului de la Institut ne-a arătat gradul de profesionalism, respect şi responsabilitate, cu care este tratată ştiinţa, prostimea, dar şi pericolul, pe aste plaiuri.
Comentarii