La spitalul verde, de pe deal.
Azi, în sanctuarul meu pentru machiaj, deranjată fiind de sunatul isteric al telefonului, pe ritm turbat de Madonna, am concluzionat: să-mi ziceţi mie "Pisi", dacă până la sfârşitul anului n-o să am parte nu de una, ci de trei cazări gratis la nebuni. Şi nu glumesc deloc, ba chiar am început să mă tem.
Gândiţi-vă cum ar fi, la voi, dacă de vreo jumătate de an încoace aţi sta doar cu noduri în gât, cu placa crizei permanent cântându-vă în timpane, cu oameni ţipând mai mereu, pe care trebuie să încercaţi să îi calmaţi. Doar aşa, pentru că, întâmplător, viaţa a făcut în aşa fel încât să-i şi iubiţi. Închipuiţi-vă o zbatere zilnică, obositoare, în care doar somnul mai constituie linişte, şi care, pe moment pare fără niciun sens, oricât de mic. Adăugaţi personaje care în loc de o încurajare, fie ea şi de curtoazie, vă spun că vă implicaţi prea mult- mai pe scurt, că ar trebui să deveniţi mai insensibili, mai... nesimţiţi. Presăraţi toate astea cu oameni care nu ştiu nici să citească, sau să facă deosebirea între Ploieşti şi Braşov, ca unul dintre cei de care am avut norocul să dau azi.
Vreţi mai multe? Nu mai adaug nimic, altfel, s-ar putea ca toţi cei ce mă citesc să mă creadă deja nebună.
Tot de vreo jumătate de an, încerc să mă consolez uitându-mă în jur, la cei ce sunt mai amărâţi decât mine. Care n-au sănătate, mâncare sau acoperiş deasupra capului.
Şi, cum ar zice mama, ajung la concluzia că îmi cer osândă la Dumnezeu.
Gândiţi-vă cum ar fi, la voi, dacă de vreo jumătate de an încoace aţi sta doar cu noduri în gât, cu placa crizei permanent cântându-vă în timpane, cu oameni ţipând mai mereu, pe care trebuie să încercaţi să îi calmaţi. Doar aşa, pentru că, întâmplător, viaţa a făcut în aşa fel încât să-i şi iubiţi. Închipuiţi-vă o zbatere zilnică, obositoare, în care doar somnul mai constituie linişte, şi care, pe moment pare fără niciun sens, oricât de mic. Adăugaţi personaje care în loc de o încurajare, fie ea şi de curtoazie, vă spun că vă implicaţi prea mult- mai pe scurt, că ar trebui să deveniţi mai insensibili, mai... nesimţiţi. Presăraţi toate astea cu oameni care nu ştiu nici să citească, sau să facă deosebirea între Ploieşti şi Braşov, ca unul dintre cei de care am avut norocul să dau azi.
Vreţi mai multe? Nu mai adaug nimic, altfel, s-ar putea ca toţi cei ce mă citesc să mă creadă deja nebună.
Tot de vreo jumătate de an, încerc să mă consolez uitându-mă în jur, la cei ce sunt mai amărâţi decât mine. Care n-au sănătate, mâncare sau acoperiş deasupra capului.
Şi, cum ar zice mama, ajung la concluzia că îmi cer osândă la Dumnezeu.
Comentarii