Amintiri din copilărie

Încă de mică n-am fost o persoană prea prietenoasă. Şi pe an ce-a trecut, şi până acum, treaba asta s-a tot agravat. Să nu zicem ca sunt antisocială, căci nu sunt, să zicem doar că sunt selectivă. Nu mă ataşez de oricine, oricând şi oricum. Şi sunt puţine persoanele, ce nu sunt mama şi tata, care mi-au intrat în suflet, aş putea să le număr pe degete chiar. Nu ţin o teorie a laturii mele sociale, ci am facut introducţiunea asta pentru că de câteva luni mi-am amintit de cel mai bun prieten al meu din copilărie. Nu zic că acum n-aş mai fi copil- la asta chiar n-am să renunţ niciodată; şi nici că l-am uitat cu adevărat vreodată, ci l-am ascuns doar într-un sertăraş de suflet.

Acum m-am apucat sa răsfoiesc un album de poze. Poze vechi, de pe vremea când eram ca fraţii, şi nimic şi nimeni nu ne-ar fi putut despărţi. Nu mai ţin minte exact anul, ora, minutul, sau circumstanţele, în care viaţa ne-a adus pe acelaşi drum. De fapt, ne-a adus familiile pe acelaşi drum. Eram prieteni cu toţii- eu cu el, mama cu mama lui, tata cu tatăl lui. Avea şi o bunică- îi spuneam Momico (era unguroaică, iar eu chiar nu ştiu cum se scrie) şi era mama mamei lui. Pe vremurile noastre bune, el stătea în Răcădău, în zona cu urşii gunoieri, pentru că ştiu că mereu îl invidiam că îi putea vedea de-aproape.

Nu rare erau ieşirile la iarbă-verde, grătarele (pe vremea aia cred că nu eram aşa de sclifosită ca acum), chefurile părinţilor noştri, în cadrul cărora ne distram destul de bine şi noi, dar cele mai cele momente le petreceam la mare. Da, la mare- pe vremuri mergeam şi eu la marea pe care acum n-o agreez. La mare era lumea noastră, eram răsfăţaţi, mâncam împreună, făceam castele de nisip împreună, cumpărături, şi altele. Îmi amintesc şi râd cu lacrimi uneori, cum într-o noapte, el dormind în aceeaşi cameră cu părinţii lui, ei în pat, el pe un fotoliu, a căzut pe jos, sub fotoliu, iar maică-sa s-a trezit buimacă şi speriată ca i-a dispărut copilul. Poze de la mare nu am cu el, doar cu cămile şi alte tâmpenii- păcat. Pe vremea aia chiar îmi plăcea la mare. Era marea mare, şi eu eram eu.

Majoritatea timpului pe care îl petreceam împreună coloram. Nu eram eu un mare talent la desen, cum nu sunt nici acum, şi nu voi fi vreodată, dar ştiu că pierdeam ore în şir, pierduţi prin mănunchiuri de creioane cororate (aşa pocea el cuvântul), şi hârtii pline de mâzgălituri de copiii prostuţi. Deşi încă am primul meu desen de la şcoală, sau alte opere ale subsemnatei, nu am niciun desen dintre toate zecile sau sutele pe care le-am făcut în acei câţiva ani.

Doi, trei sau poate chiar patru. Pozele pe care le am în album sunt datate pe verso cu data de 2 iunie 1995. Nu-mi amintesc nici detaliul ăsta prea bine, dar presupun că era aniversarea lui. Eu purtam un tricou alb, cu dungi roşii, şi franjuri (ţin minte că era o modă nebună), şi colanţi cu dunguliţe multicolore; el purta tricou alb cu dungi bleumarin, şi blugi 3/4. Intr-o poză dansăm, sub privirile admirative ale părinţilor, iar într-o alta suntem imortalizaţi cororând.

Tatăl lui a devenit la un moment dat asociatul tatălui meu, iar de-aici a început sfârşitul. Prietenie, prietenie, dar afacerea-i afacere. Dar eu nu m-am certat cu el, pur şi simplu s-a pierdut legătura. Tot ce-am mai aflat, acum câţiva ani, era că s-au mutat la casă, în Sânpetru. Mă gândeam zilele trecute, că eram un personaj tare al dracu' încă de mică, de aşa de puţini reuşeau să ajungă la mine. Sau poate ceilalţi, iar eu eram aia bună. Rea da' bună.

Am început să mă bâlbâi, în scris, şi să şterg cuvinte, pentru că sunt o moleşită azi. Mint, le şterg pentru că nu vreau să scriu nimic greşit, nimic urât despre perioada aceea. N-am minţit însă în primele rânduri, atunci când am afirmat ca am fost ca fraţii. Nu cred să mai fi existat, după el, persoana de care să mă ataşez în aşa hal, eu, care nici măcar mâna pe oricine nu o pun. Eram suflet pentru suflet, şi dacă ne-aţi vedea în pozele alea...

Am vrut să-i păstrez numele pentru final- Tavico. De fapt, Octavian, dar aşa era alintat de toată lumea. Era un pic mai mic decât mine, cu vreun an, doi, dar asta n-avea nicio relevanţă. Era grăsuţ, destul de grăsuţ în comparaţie cu mine, cu părul blond închis şi ondulat, iar ochii-i erau verzi. După ce a învăţat el să meargă pe bicicletă, ai lui mi-au dat-o mie, dar eu n-am reuşit nici până acum să învăţ. Eu învăţ direct pe motocicletă, că nu degeaba-s Oana.

Acum m-am dat de gol. A aflat acum toată lumea că a existat o persoană pe care am iubit-o ca pe-un sibling, şi de care, de fapt, nu mi-e dor. Nu mi-a fost niciodată dor de el, influenţată fiind, probabil, de alegerea părinţilor noştri de a rupe orice legătură. Dar a rămas curiozitatea- sunt pur şi simplu curioasă să îl văd, să văd dacă a mai rămas ceva din el, cel din copilărie.
Deci, dacă mă citeşti, tu Tavico, sau cineva care te cunoaşte, te rog să faci un efort de memorie, aşa cum am făcut şi eu mai sus, să-ţi aminteşti de toate năzbâtiile noastre, şi să-mi spui un Servus.

Atât.