Back to the old school...
15 Septembrie...
Ziua in care am revenit la scoala, dar nu asa cum am facut-o de-a lungul anilor, ci mai degraba ca niste rascolitori de amintiri frumoase...
Inca de la primul pas in interiorul curtii liceului, in care am parcurs kilometri in atatea pauze, in care am ras de "aia mici", am simtit ceva aparte, si stiu ca nu am fost singura... N-a fost tristete- a fost mai mult o senzatie de instrainare de tot... De tot ce era al nostru, si acum a devenit al altora... Pana si aerul de beci, de la intrarea in scoala, a ramas neschimbat si inconfudabil, si daca ar fi sa-l simt si peste ani, tot mi-ar aminti ceva... Coridoare intesate cu oamenii care sunt indeajuns de norocosi ca s-au nascut mai tarziu decat noi, si mai au sansa de a petrece inca ceva timp in "Unirea"... Tot ce sper sa nu le lipseasca e intelepciunea de a pretui timpul...
V-am vazut zambetele, neschimbate... Zambete usurate de "povara" invatatului si venitului la scoala, dar in acelasi timp, intiparite cu melancolie... Vederea tuturor oamenilor alaturi de care ai petrecut ani din viata, nu are cum sa nu te faca sa te intrebi daca vei mai avea sansa vreodata sa te apropii si sa legi niste legaturi, daca nu mai stranse, macar la fel de stranse ca cele dobandite pe parcursul liceului... Nu are cum sa nu iti provoace teama de a nu-ti mai gasi locul intr-un alt colectiv... Nu are cum sa nu te faca sa apreciezi tot ce ai trait si simtit, in special in clasa a XII a, cand totul a devenit pur si simplu frumos... Fara sa luam in considerare invatatul excesiv, care, in fond si la urma urmei, tot inspre propriul nostru bine a fost, ne-am dori cu totii ca maine la prima ora sa ne trezim, sa ne indreptam spre scoala, si sa ne regasim in laboratorul nostru de limba engleza, in bancile ce au fost odata (ca niciodata) ale noastre, in care ne-am trait povestea de liceeni si ne-am depanat iubirile, antipatiile, ne-am tipat supararile si uneori frustrarile, am ras de noi si de prostioarele noastre...
Ziua in care am revenit la scoala, dar nu asa cum am facut-o de-a lungul anilor, ci mai degraba ca niste rascolitori de amintiri frumoase...
Inca de la primul pas in interiorul curtii liceului, in care am parcurs kilometri in atatea pauze, in care am ras de "aia mici", am simtit ceva aparte, si stiu ca nu am fost singura... N-a fost tristete- a fost mai mult o senzatie de instrainare de tot... De tot ce era al nostru, si acum a devenit al altora... Pana si aerul de beci, de la intrarea in scoala, a ramas neschimbat si inconfudabil, si daca ar fi sa-l simt si peste ani, tot mi-ar aminti ceva... Coridoare intesate cu oamenii care sunt indeajuns de norocosi ca s-au nascut mai tarziu decat noi, si mai au sansa de a petrece inca ceva timp in "Unirea"... Tot ce sper sa nu le lipseasca e intelepciunea de a pretui timpul...
V-am vazut zambetele, neschimbate... Zambete usurate de "povara" invatatului si venitului la scoala, dar in acelasi timp, intiparite cu melancolie... Vederea tuturor oamenilor alaturi de care ai petrecut ani din viata, nu are cum sa nu te faca sa te intrebi daca vei mai avea sansa vreodata sa te apropii si sa legi niste legaturi, daca nu mai stranse, macar la fel de stranse ca cele dobandite pe parcursul liceului... Nu are cum sa nu iti provoace teama de a nu-ti mai gasi locul intr-un alt colectiv... Nu are cum sa nu te faca sa apreciezi tot ce ai trait si simtit, in special in clasa a XII a, cand totul a devenit pur si simplu frumos... Fara sa luam in considerare invatatul excesiv, care, in fond si la urma urmei, tot inspre propriul nostru bine a fost, ne-am dori cu totii ca maine la prima ora sa ne trezim, sa ne indreptam spre scoala, si sa ne regasim in laboratorul nostru de limba engleza, in bancile ce au fost odata (ca niciodata) ale noastre, in care ne-am trait povestea de liceeni si ne-am depanat iubirile, antipatiile, ne-am tipat supararile si uneori frustrarile, am ras de noi si de prostioarele noastre...
Singurul moment in care mi-am dat seama ca totul (chiar) s-a terminat, a fost cand mi-am vazut locul ocupat de altcineva... Un copil, ca si noi, cei de-acum 4 ani, ratacit, dar pe care il invidiez... Pentru sansa de a face mult mai multe decat am facut eu, de a trai clipe mai frumoase si prietenii si mai multe decat ale noastre... Constat ca in orice situatie, nu doar in cea de fata, ne lipseste acel spirit de dramuire a timpului... Il risipim aiurea, unde mai pui si faptul ca tinem cu dintii de persoanele care ne dezamagesc, si calcam, fara mila, in picioare, tot ceea ce ne face fericiti, si pe oamenii care ne pretuiesc la adevarata noastra valoare... Orice le-am fi spus noi azi, orice sfat bun le-am fi dat, ar fi fost inutil... Asa e natura omului, in general, nu doar a copiilor, de a ne intra ceva pe o ureche si a ne iesi pe cealalta...
O alta surpriza nemaipomenita, a fost faptul ca profesorii nu ne-au uitat... Ca ne-au intampinat cu zambete intiparite pe chipuri, si mandria de a le fi fost invatacei... Ca au stiut sa ne binedispuna, chiar si acum, cand cu totii aveam o umbra de regret in priviri, mai ales dupa ce ne-am retrait propria noastra prima ora de dirigentie...
Ca tot vorbiram de surprize, Alex a fost la inaltime, ca de obicei.. Nu s-a dezmintit din functia de sef al clasei, si chiar daca e departe, a fost alaturi de noi cu gandul, neinvocand distanta ca un obstacol de a fi impreuna... Altii, au preferat sa doarma lejer pana la amiaza, sau sa gaseasca fel si fel de scuze si "treburi", decat sa se deplaseze pana la scoala, daca nu pentru colegi, macar din respect pentru cei ce ne-au fost profesori si ne-au suportat an de an...
Nu stiu daca imi este permis sa ma (auto)citez, dar cum stiu ca unora le-a placut, o sa inchei prin a spune, din nou, daca mai era nevoie, ca nimic nu mai e cum a fost..
P.S. Da, am plans, si de dimineata, si acum, cand am scris aici...
O alta surpriza nemaipomenita, a fost faptul ca profesorii nu ne-au uitat... Ca ne-au intampinat cu zambete intiparite pe chipuri, si mandria de a le fi fost invatacei... Ca au stiut sa ne binedispuna, chiar si acum, cand cu totii aveam o umbra de regret in priviri, mai ales dupa ce ne-am retrait propria noastra prima ora de dirigentie...
Ca tot vorbiram de surprize, Alex a fost la inaltime, ca de obicei.. Nu s-a dezmintit din functia de sef al clasei, si chiar daca e departe, a fost alaturi de noi cu gandul, neinvocand distanta ca un obstacol de a fi impreuna... Altii, au preferat sa doarma lejer pana la amiaza, sau sa gaseasca fel si fel de scuze si "treburi", decat sa se deplaseze pana la scoala, daca nu pentru colegi, macar din respect pentru cei ce ne-au fost profesori si ne-au suportat an de an...
Nu stiu daca imi este permis sa ma (auto)citez, dar cum stiu ca unora le-a placut, o sa inchei prin a spune, din nou, daca mai era nevoie, ca nimic nu mai e cum a fost..
P.S. Da, am plans, si de dimineata, si acum, cand am scris aici...
Comentarii