16 Iulie 2008
E mijlocul verii, iar afara e o vreme care imi aminteste de toamna, sau de furtunile deprimante primavaratice... Totul ma imbie la somn, leneveala si pierderea timpului...
Poate multi ati considerat blog entry-ul de ieri ca fiind cel mai sec, dar poza aceea inseamna mult atat pentru mine cat si pentru Pesi, iar putinele cuvinte pe care le-am scris redau cu exactitate tot ce simt acum... Mi-e dor de scoala, de curtea noastra, de clasa noastra, ba chiar am zis cu Ralu azi-noapte ca ne-am trezi constiincioase in fiecare dimineata si n-am mai chiuli doar de dragul de a mai merge acolo... De a mai petrece ore in sir vorbind si razand, uitandu-ne pe fereastra spre podul Prefecturii, care, daca nu stiati, adaposteste o gramada de porumbei simpatici... Mi-e dor sa vad dimineata sirul acela indian care se forma incepand cu Modaromul si se incheia in fata portii, unde Nea Costica ne astepta... Doamne, nu pot sa cred ca am ajuns sa-mi fie dor de toate astea, eu, care imi doream ca fiecare vacanta de vara sa se prelungeasca la infinit... Da, uite ca totul se schimba, chiar si noi ne schimbam, desi nu vrem s-o recunoastem, si o numim evolutie... Nu, eu nu cred ca facultatea va constitui o evolutie, poate doar din punct de vedere intelectual, insa noi vom ramane niste copii... Eu vreau sa raman copil... Sa rad aiurea de tot si toate, sa ies la shopping cu fetele, sa stam la barfa pe terase, as vrea sa invat de la Vane sa intarzii, pentru ca uneori ma simt prea punctuala... As vrea sa motai iar cu capul pe banca pe care o "dezinfectam" in fiecare dimineata cu servetele umede, sa mananc "furseci" cu Tania... Sa radem de sandwich-ul cu pate al lui Vio, de bald head-ul lui Ale... Oanei si lui Dan sa le facem codite... Uf... Sunt praf stiu, si nici eu n-am crezut niciodata ca voi ajunge sa pretuiesc atat de mult niste momente pe care atunci le consideram nesemnificative... Azi n-am putut, dar maine i-am promis lui Pesi ca ne vedem, sa radem ca-n vremurile noastre de glorie...
Poate multi ati considerat blog entry-ul de ieri ca fiind cel mai sec, dar poza aceea inseamna mult atat pentru mine cat si pentru Pesi, iar putinele cuvinte pe care le-am scris redau cu exactitate tot ce simt acum... Mi-e dor de scoala, de curtea noastra, de clasa noastra, ba chiar am zis cu Ralu azi-noapte ca ne-am trezi constiincioase in fiecare dimineata si n-am mai chiuli doar de dragul de a mai merge acolo... De a mai petrece ore in sir vorbind si razand, uitandu-ne pe fereastra spre podul Prefecturii, care, daca nu stiati, adaposteste o gramada de porumbei simpatici... Mi-e dor sa vad dimineata sirul acela indian care se forma incepand cu Modaromul si se incheia in fata portii, unde Nea Costica ne astepta... Doamne, nu pot sa cred ca am ajuns sa-mi fie dor de toate astea, eu, care imi doream ca fiecare vacanta de vara sa se prelungeasca la infinit... Da, uite ca totul se schimba, chiar si noi ne schimbam, desi nu vrem s-o recunoastem, si o numim evolutie... Nu, eu nu cred ca facultatea va constitui o evolutie, poate doar din punct de vedere intelectual, insa noi vom ramane niste copii... Eu vreau sa raman copil... Sa rad aiurea de tot si toate, sa ies la shopping cu fetele, sa stam la barfa pe terase, as vrea sa invat de la Vane sa intarzii, pentru ca uneori ma simt prea punctuala... As vrea sa motai iar cu capul pe banca pe care o "dezinfectam" in fiecare dimineata cu servetele umede, sa mananc "furseci" cu Tania... Sa radem de sandwich-ul cu pate al lui Vio, de bald head-ul lui Ale... Oanei si lui Dan sa le facem codite... Uf... Sunt praf stiu, si nici eu n-am crezut niciodata ca voi ajunge sa pretuiesc atat de mult niste momente pe care atunci le consideram nesemnificative... Azi n-am putut, dar maine i-am promis lui Pesi ca ne vedem, sa radem ca-n vremurile noastre de glorie...
Azi totul mi se pare indepartat... Si de cateva zile, chiar si pe mine "ma simt" altfel... Ieri m-a distrus inscrierea la facultatile vietii, si poate simplul fapt ca am stat atatea ore printre oameni care nu-mi spuneau absolut nimic m-a determinat sa-mi aduc aminte de tot ceea ce am scris mai sus... Au trecut deja luni intregi de cand eram fericita, de cand radeam cu pofta si fara griji... Fara griji sunt si acum, n-am pentru ce ma agita, poate doar pentru faptul ca nu mai vine mama o data acasa... Ma plictiseste totul intr-un hal... Nu-mi gasesc locul, iar somnul a devenit unicul meu refugiu... Nu ma bucur de nimic, nici lucrurile care mi se pareau dragute inainte parca nu-mi mai spun mare lucru... Nu mai am inspiratie vestimentara, nu mai mananc mult... Totul e ploios, atat afara, cat si inauntrul meu... Nu mai plang demult... Nu stiu daca mai pot, dar simt totusi ca ar trebui sa mai dau afara cateva siroaie ce ma ineaca... Oricat de rau m-as simti nu ma pot declara o depresiva, pentru ca ies din casa, mananc, ma port normal, socializez, insa sufletul meu, asta in caz ca il mai am, se poate declara depresiv... Pentru ca e apasat fara motiv, pentru ca nu mai vede nimic frumos in jur, pentru ca nu mai gust nimic din ceea ce inainte imi facea placere... La tot pasul e doar mizerie... Si nu-mi spuneti iar si iar sa fiu optimista si sa incerc sa vad partea luminoasa a lucrurilor, pentru ca nu pot... Totul e sufocat de prost gust, de proasta crestere, a ajuns sa-ti fie sila sa mai iesi din casa... E grav ca dupa atatia ani de asa-zisa "tranzitie", in loc sa iesim la lumina, ne afundam din ce in ce mai mult in oribilitati, in teribilisme si in lipsa de maniere... Nu mai vorbesc de specimenele societatii, atat de mult mentionate de mine aici, care se inmultesc pe zi ce trece, fara ca lumea care mai e cat de cat normala sa mai aiba vreo posibilitate de a-i starpi...
E inutil sa mai reiau aceleasi si aceleasi nemultumiri... Am zis-o si o mai zic ori de cate ori va mai fi nevoie ca nu vreau si nu pot sa ma adaptez la o astfel de societate...
E inutil sa mai reiau aceleasi si aceleasi nemultumiri... Am zis-o si o mai zic ori de cate ori va mai fi nevoie ca nu vreau si nu pot sa ma adaptez la o astfel de societate...
Comentarii