Simplu, Oana

Intotdeauna mi-a placut curatenia si in special ordinea... Poate si de asta detest strazile si orasul asta care e din ce in ce mai prafuit si mai inecacios... Cu totii cred ca ati practicat aruncatul prin casa... Adica, ati ajuns de undeva, ati aruncat o soseta in baie, una pe hol, tricoul pe-un scaun si pantalonii pe pat... Ei, mie chestiile astea nu mi-au placut niciodata si nici nu cred ca le-am practicat, sau voi intentiona sa le practic... Poate ca m-am concentrat asupra ordinii din jurul meu mult prea mult, ca sa mai am timp sa ma ocup de propria-mi ordine... Poate ar fi trebuit sa aranjez pe rafturi toate gandurile, sa ascund in cutii amintiri placute, dar care acum nu stiu daca mai valoreaza mare lucru... Sa le duc pe toate in pod, sa le acopar cu cearsafuri albe, pe care s-ar vedea tot praful timpului trecut si panzele paianjenilor care au incercat sa le traverseze... Sa cotrobai prin toate cotloanele doar din cand in cand... Sa nu mai car in mine, zilnic, imprastiate, toate g...

E mijlocul verii, iar afara e o vreme care imi aminteste de toamna, sau de furtunile deprimante primavaratice... Totul ma imbie la somn, leneveala si pierderea timpului... Poate multi ati considerat blog entry-ul de ieri ca fiind cel mai sec, dar poza aceea inseamna mult atat pentru mine cat si pentru Pesi, iar putinele cuvinte pe care le-am scris redau cu exactitate tot ce simt acum... Mi-e dor de scoala, de curtea noastra, de clasa noastra, ba chiar am zis cu Ralu azi-noapte ca ne-am trezi constiincioase in fiecare dimineata si n-am mai chiuli doar de dragul de a mai merge acolo... De a mai petrece ore in sir vorbind si razand, uitandu-ne pe fereastra spre podul Prefecturii, care, daca nu stiati, adaposteste o gramada de porumbei simpatici... Mi-e dor sa vad dimineata sirul acela indian care se forma incepand cu Modaromul si se incheia in fata portii, unde Nea Costica ne astepta... Doamne, nu pot sa cred ca am ajuns sa-mi fie dor de toate astea, eu, care imi doream ca fiecare vacanta...

Pentru ca mi-e dor de tot ce-am trait impreuna...

Zi de luni... Nici macar iarba nu creste... Dar lenea de peste weekend da... Mama e in spital, am ramas doar cu un nebun de motan iubaret, imi urla toata casa in cap... Plistiseala, photoshooting cu Bubu, caldura mare, ce sa mai... Cand am iesit azi pe strada am crezut ca pic de pe picioare... Dar prefer 40 de grade decat sa port fular si cizme... Acum sunt si bronzata, am ce arata... Am o discutie foarte interesanta... Despre una din categoriile de oameni pe care le detest, si anume cei care vor totul gratis in viata... Care prefera copiile in locul originalelor, care se zgarcesc cand e vorba chiar de propria lor viata, ce sa mai vorbim de-a altora... Care isi sacrifica confortul pentru a strange bani pentru terase de snobi... Acei oameni care, cum s-ar spune atat de nimerit in popor, ar fi in stare sa-si manance si de sub unghii... Suna oribil, dar asta e ocupatia lor... Pentru ce fac asta nu stiu... Ca sa ajunga, probabil, la capatul vietii, niste frustrati, care tot timpul au astep...

Da, stiu ca n-am mai scris de 2 zile... Si adevarul e ca nici nu am simtit nevoia... Incetul cu incetul, are loc revenirea la starea mea initiala... Am inceput sa fac din nou toate lucrurile care imi lipseau... Fac escapade pentru solar natural la Dobarlau, ma joc cu Maxx, ma balacesc cu furtunul, stau trantita pe o saltea in iarba si ascult gazele, vorbesc cu oamenii de care imi era dor si care stiu mereu sa ma asculte... Fac poze si ma rasfat cu ice tea... Toate astea le-am facut ieri... Azi am avut febra musculara de care imi era dor acum ceva vreme, dar de care as da orice sa scap in momentul de fata... Masaj, crema, nimic n-a functionat... Dar nu-i nimic, e si asta un semn al intoarcerii mele, intrucatva, la normalitate... In momentul de fata mi-e dor sa am o discutie inteligenta si placuta, intr-un loc frumos si cu lume putina... Sa vorbesc cate-n luna si-n stele cu cineva care sa ma inteleaga si care sa-mi spuna ca totul va fi bine... Cu cineva in care sa am incredere totala, ca...

E ora mea de hiperactivitate in momentul de fata, si trebuie sa fac ceva constructiv, cum ar fi sa imi astern ideile aici... Dimineata, mama imi spune ca trebuie sa mearga cu niste hartoage la stampilat la Casa de Asigurari de Sanatate... Nimic de comentat, mobilizat, imbracat, enervat doar un pic in trafic, ajuns la fata locului... Nu stiu ce-a fost in capul meu sa-i spun mamei sa nu apelam la "pilele" de la etaj, ci sa stam si noi cu plebea, la rand... Vreo 30 de persoane in fata, tzanci nu erau multi, doar unul si nu era isteric, ci malnutrit... Glume de prost gust de la niste uzinisti din spatele meu, care mai emanau si niste mirosuri nu tocmai placute... Nesimtiti care se baga in fata fara niciun pic de rusine, sau teama ca si-ar putea lua un pumn in fata de la vreunul mai nervos de fel... Echipa de televiziune iesind din cladire... Scos hartoagele, stampilat- pentru asta am stat la rand 45 de minute... Nimic impresionant ati putea zice, dar ajunsa acasa, pe la ora 19 va...

Inca de dimineata ma gandeam ca mai sunt 6 zile si trece jumatatea lunii, si jumatatea verii, iar noi inca suntem niste traumatizati, din toate punctele de vedere... Nu am inca putere sa fac nimic, mai ales ca azi mi-am dat seama ca de luni incep inscrierile la facultate si mi-am gasit alt mod de a ma stresa... Am scapat de una, dam imediat de alta... Ce-i drept nu asa de "monstruoasa" ca BACul, dar totusi, we have to do something useful with our lives ... Mai in gluma, mai in serios, Ralu mi-a spus azi-noapte inainte de culcare ca sunt epuizata psihic... Si cum azi mi-am omorat timpul reflectand la tot soiul de chestii care mi se intampla, cu sau fara voia mea, am concluzionat ca Ralu are dreptate, ca intotdeauna de altfel... Si da, traiesc o stare de epuizare psihica... Si asta se intampla, daca nu ma insel, de vreo 2 luni bune... Dar acum o resimt, pentru ca nu mai am activitati care sa ma distraga, oameni mai multi care sa ma sustina, dar nici sansa de a ma simti utila pr...

O zi pe care am promis in urma cu o saptamana, impreuna cu mama, ca o vom petrece daca iau BACul... Asta pentru ca a fost si ziua ei de nastere azi... Pentru ca Mark Twain afirmase intr-o scriere de-a sa ca Dumnezeu a creat mamele pentru ca nu putea fi pretutindeni, nu-mi ramane decat sa-i doresc si aici La Multi Ani, ca sa poata sa-mi fie alaturi mereu... Pentru ca incercarea de a posta blog entry-ul de ieri mi-a fost sabotata de html-ul vietii, iar apoi am fost mult prea nervoasa ca sa mai si scriu ceva, azi am cerut iar ajutor, pentru a umple spatiul de aici... Si de data asta, Ralu mi-a fost alaturi in alegerea subiectului... Si am convenit sa scriu despre neprevazut... Despre cum isi face aparitia cand ne asteptam cel mai putin... Azi la pranz am avut niste revelatii neprevazute chiar in vis... Nu, nu mi-am pierdut meseria de visatoare... Chiar daca in acel vis n-am vazut chipuri cunoscute, eu stiam ca acele persoane sunt acelea pe care le vreau si le am in viata mea... Neprevazut...

Planuri marete chiar de ieri seara, dar nimic materializat... Din cauza somnului, din cauza patului care nu ma lasa sa trec pe langa el fara a lenevi macar un sfert de ora, din cauza vantului si a norilor care s-au jucat pe cer, fara a reusi sa incropeasca niscaiva stropi care sa mai curete praful... A fost si ceva util in faptul ca am stat acasa, am vazut, timp de o ora ceva ce mi-a marcat ziua... Va povestesc indata... Ora 15:30, The Oprah Winfrey Show... Nimic care sa anunte ceea ce va urma... O tipa, Lisa Ling, s-a deplasat in Arizona, pentru a filma un reportaj... Cadrele surprind strazi intesate nu cu case, ci cu adevarate palate, avand in vedere ca unele aveau o suprafata ce depasea 3000 mp... Oraselul se numeste Centennial Park... Aflu cu stupoare ca este, de fapt, o comunitate poligama, a carei populatie traieste astfel de generatii intregi... Casele au o asemenea suprafata pentru ca menirea lor este sa adaposteasca familii de 60-70 de suflete... Lisa vorbeste cu localnicii, d...

Uitasem de mult cum e sa ma simt asa... Adica, atat de bine si de fericita incat sa nu-mi pese de zgomot, de tzancii isterici sau de vantul de afara... Sa simt un nod atat de placut in gat, in stomac... Si stiu ca n-am fost singura... Nu m-am agitat deloc, nici azi-noapte, nici de dimineata, insa de la 13.30 de cand m-a sunat Pesi, care a stat la locul faptelor de pe la 11, si am aflat rezultatul, traiesc o stare de forfota interioara... La inceput mi-am spus ca e mai mult decat mi-as fi putut dori... Iar acum, dupa ce am si incercat sa trag un pui de somn, dar am esuat pentru ca sunt mult prea extaziata ca sa nu traiesc sentimentul ci sa-l dorm, sunt multumita de mine... Unii o sa spuna: "Da, tipic Oanei... Mereu plina de ea...", stiu ca asa o sa fie... Sunt multumita ca nu m-am dezamagit pe mine, ca nu am muncit si m-am stresat in zadar, ca nu mi-am dezamagit parintii, care mi-au fost alaturi in fiecare secunda si mi-au promis ca vor fi, indiferent de ce se va intampla... C...

O zi cu multiple semnificatii... Atat pentru poporul american, care isi serbeaza Ziua Independentei, cat si pentru mine, fiind prima zi de libertate dupa examene... M-am documentat si vreau sa va spun si voua, ca de fapt, adoptarea Declaratiei de Independenta a avut loc in Congres in data de 2 Iulie 1776... S-au realizat si citit in public copii ale documentului, s-au batut clopotele, s-au dat salve de tun si au fost inlaturate insemnele monarhiei britanice... Dar in anul urmator nimeni nu a organizat nicio celebrare a evenimentului decat in data de 4 Iulie, cu 2 zile mai tarziu decat ar fi trebuit... Ever since, americanii isi celebreaza Ziua Independentei in data de 4 Iulie... Avand de ieri promis mult doritul "sejur" la Dobarlau, m-am echipat chiar de dimineata cu mancare, costum de baie, camera, buna dispozitie, dorinta de relaxare si am plecat pe drumul de care imi era atat de dor in ultima luna... O scurta vizita la bunicii adoptivi, care m-au strans in brate si m-au pu...

Pe la ora 20 eram decisa sa imi fac obisnuita plimbare, pe strada cu pensionari si casute cu trandafiri si caini care te-ar inhata pe sub porti... Cand sa ma imbrac, imi dau seama ca patul meu tanjeste sa ma odihnesc, cu adevarat, dupa mult timp, in el... Asa ca, in locul plimbarii, am stat vreo ora si m-am gandit aiurea la tot felul de lucruri... Daca as spune ca am meditat, as exagera, iar daca as spune ca am stat degeaba as gresi, pentru ca am gandit... Azi a avut loc ultima batalie din Razboiul de 2 Saptamani... Nu stiu daca am considerat-o ca fiind cea mai simpatica fiindca a fost ultima sau pentru simplul fapt ca mi-am implicat si intelectul, nu numai memoria... Inca de dimineata nu am mai avut puterea necesara de a ma mai agita... Iar zilele trecute cred ca ne-au demonstrat tuturor ca nu avem de ce... BACul nu a insemnat nici pe departe ceea ce credeam noi sau se voia sa credem... Dupa cum ar spune Vanessa "am trecut peste unul din cele mai importante praguri din viata mea....

A mai ramas foarte putin din ceea ce ni s-a parut interminabil de-a lungul ultimelor 2 saptamani, dar sper in continuare ca putinul nu va insemna si dificilul... Activa inca de la ora 6:45... Nu degeaba se spune ca cel care se trezeste devreme, ajunge departe, dar nu se stie exact unde... Dupa baut ceiutul si papat cornuletul, imbracat, cosmetizat cearcane (care devin tot mai mari si tot mai vinete daca nu se termina o data pentru totdeauna si cu BACul asta), enervat pe nenii de la asfaltari care se trezeau in codru tipand din toti rarunchii inca de la 7 dimineata, chemat taxi... Partea cu taxiul e de departe cea mai interesanta, avand in vedere ca, pana azi, nu mi-a fost niciodata furnizat material pentru blog incepand cu zorii zilei... Aud eu ce aud in habitaclul Loganului taxi, si deodata aud un jingle cu clopote de biserica... Apoi fragmente de slujba din biserica... Incerc inca sa ma dezmeticesc... O fi cd cumparat de pe la vreo manastire? Nu, treaba continua chiar si mai interesa...

Nu... Azi sunt mult prea bulversata ca sa pot scrie despre ceva concret si coerent... Nu e caldura cea care ma face sa ma simt asa, ci mai degraba ceea ce se intampla, sau nu, in jurul meu... Am scapat de ce-mi era mai frica... Gata si cu atlasele aruncate prin camera si foile imprastiate peste tot... De vineri incoace, toata hartogaria s-a micsorat considerabil, dar nu se pune inca problema focului de tabara... Somn adanc dupa-amiaza, trezit cu duduiala de utilaje de asfaltat... Patul, peretii- totul se cutremura... Draguta senzatie pentru momentele imediat urmatoare somnului... Mdaaa... Vorbit la telefon vreo doua ore, insumat, am papat zmeura, caise, inghetata, am baut suc, cafea si ceai... nu stiu ce-i cu mine, dar parca-s prea multe, si am facut iar burta... Asta nu-mi place, incep sa nu ma mai iubesc... Ca sa nu uit, mancati ciocolata- inlocuieste cu succes dragostea... De-acum vreo 2 ore am intrat iar intr-o sfera depresiva... Dar inainte, macar puteam sa ma manifest... Acum, in...

Gandindu-ma la ce sa scriu azi, mi-am dat seama ca locul asta, in care pot sa tastez tot ce-mi vine in minte, a devenit un fel de dependenta... Dupa cum se poate vedea, nici macar in timpul BACului nu m-am oprit... Si nu m-am oprit pentru ca imi place... Imi place ca am gasit un loc in care pot sa ma exprim cat de cat liber, unde lumea imi poate citi si intelege, sau nu, tot ce imi trece prin capsor... Zi obositoare si fara zambete... Nu mi-au iesit nici pe departe 43 de zambete... N-are rost sa mai insist, pentru ca oricum, s-a dus vremea in care depaseam chiar si dublul acestui numar... Cand nu numai ca zambeam, ci radeam... Gata cu zambitul... Nu imi iese si gata... In plimbarea mea de seara, ce a devenit deja clasica (eu si pensionarii ce ne mai plimbam pe strada aia, nu va zic care) ma gandeam ca ar trebui sa scriu ceva despre cuvinte... Desi e aiurea sa scrii despre ele, pentru ca eu consider ca ele sunt facute pentru a fi rostite... Doar prin rostirea lor le putem da adevaratul ...