Hronicul şi cântecul ultimelor zile. (Paşte plus ziua mea)

  

   Ştiţi deja- la noi, Paştele se rezumă la "Adevărat am mâncat!", somn, trezit, mâncat, iar culcat, trezit, primit un mesaj cu urări tembele, iar mâncat, ritual repetat timp de 3 zile.

  Oricum, părerea mea e că anul ăsta, în comparaţie cu 2009, lucrurile s-au mai domolit. Totuşi, au mai fost tâmpiţi internaţi de urgenţă, pentru că le rămăsese sarmaua-n gât sau oul pe esofag; au existat consumişti care în cea de-a doua zi de Paşte s-au dus iar la cumpărături, pentru că devoraseră TOTUL într-O ZI. Boierii români au îngurgitat aceleaşi ouă gata vopsite, care au stat, după studiile mele, aproximativ 3-4 săptămâni pe rafturile hypermarket-urilor. 

  La Înviere n-am fost. A fost şi din cauza fricii de a nu mă îmbolnăvi de la frigul de afară (în caz că aţi uitat, în noaptea Învierii totul a îngheţat bocnă), dar şi din sila de a-i vedea în desfăşurare pe meltenii care se adună, an de an, gata beţi sau pregătiţi pentru a fi, în curţile bisericilor, doar de dragul de a se da în spectacol. Şi, oricum, decât să văd oameni care se înghesuie acolo doar pentru a aprinde o simplă lumânare, fără a-şi arde nici măcar un neuron gândindu-se de ce şi pentru ce anume fac acest lucru... mai bine NU. Dacă vreţi o relatare de la Înviere, o puteţi găsi aici.

  Azi am fost până la bancă, şi fetele de-acolo ziceau că ieri, în a treia zi de Paşte, au avut program normal. Fetele alea chiar muncesc. Oare şefilor le-o fi fost teamă că-şi vor pierde siluetele filiforme dacă mai stăteau o zi acasă? La sediul unor colaboratori, am dat peste nişte feţe morocănoase, intoxicate parcă de atâtea măruntaie de miel din drob. Pe străzi, lumea se mişca greoi. Poate că, dacă vremea le permitea, ar fi dat cozonacii şi pasca jos. Sper că până săptămâna viitoare ne vom fi revenit la normal.

     Îmi pare tare rău că sărbătorile care sunt menite să ne dea şansa unor zile mai liniştite se transformă într-o nimicire a stocurilor de alimente ale magazinelor, într-un exod de oameni ajunşi prin spitale, intoxicaţi cu prea multe de-ale gurii.

Iepuraşii sunt seci şi nu mai aduc niciun soi de bucurie copiilor deja ghiftuiţi de orice. Nu mai punem la socoteală gustul ăsta amar de obosit/or pe care îl lasă în urmă, şi nici kilogramele depuse. Mă conving pe an ce trece că naţia asta nu mai cunoaşte moderaţia.

 

  Ieri, 6 aprilie, anul de graţie 2010, am părăsit cei 20 de ani. Fără tam-tam-ul din alţi ani, fără depresie aniversară aşa de apăsătoare ca alte dăţi, cu un tort mare şi gustos, pe care l-am pregătit featuring maman. Mi-am scris şi "La Multi Ani!" pe el, că nu-mi mai scrisesem aşa ceva de când eram mică. Unde mai pui că ieri am primit garoafe. Da, îmi doresc de nu-ştiu-câţi ani să am garoafe în cameră. Sunt flori cu rezonanţă comunistă, căci pe ele le exportau cu sârg serele noastre, care acum sunt praf şi pulbere, şi tocmai din acest motiv nimeni nu le cumpără, ori le pun doar pe coroanele funerare. Ele sunt nişte flori drăguţe, şi au un miros atât de frumos de uiţi repede cât de banale sunt.

  Musafiri am avut doar în preajma prânzului, şi sunt chiar fericită pe marginea faptului că n-am avut casa plină. Ştiţi deja că nu-mi place dezordinea cauzată de apariţia lor. Telefoanele au sunat doar până după-amiază, iar seara câţiva oameni rătăciţi (sau care avuseseră stomacurile prea pline cu ouă) şi-au mai adus aminte ce zi e. 

  M-a bucurat că ziua a fost ploioasă şi deloc agitată. După-amiaza am petrecut-o cu Tania, la un ceai şi o vorbă. Nu m-am simţit prea bine, pentru că noaptea nu m-am putut odihni aproape deloc, iar ieri am fost un fel de aluat omenesc mergător, fără prea multă vlagă în mine.

  Oricum, persoanele care contează şi mă iubesc au fost alături de mine. Şi eu vă mulţumesc, şi vă iubesc pe toţi!