Simplu, Oana

Pentru că odată şi-odată tot va veni răcoarea toamnei, m-am gândit că ar fi bine să-i mai ofer lui Monsieur Bubu încă vreo două-trei săptămâni de sejur în libertatea patriei sale mume. Ain't I generous? Da, ştiu, frumoase culori. Şi nu doar atât- ochiul-boului sunt şi dovada vremii înaintate, căci ele obişnuiesc să înflorească mult mai târziu. Dar nu-i chiar aşa de rău- încă mai am în grădină dalii, trandafiri şi gladiole în plin proces de înflorire. Pentru a nu ştiu câta oară pe anul ăsta. Mulţumesc că-mi umpleţi camera cu vaze:) Consătenii mei sunt nişte scumpi. Tocmai ce mi-au postat din nou, în faţa casei, alte căpiţe de fân. De parc-ar ştii ce mult le iubesc:D. Să vă fac cunoştinţă cu... noul Tomi. Minimotanul care se "adapă" direct din găleţoiul ăla de 30 de ori mai mare decât el:)) Ştiţi ce mi-a zis? Că n-ar da iarba pentru niciun covor, oricât de pufos, la îndemână pentru scărpinat, şi bun de jupuit cu dinţii ar fi. Plus că e şi comestibilă:) Nu ştiu dacă v-am

" Ultimul weekend din vara asta "- fraza mi-a picat exact ca un ciocan în moalele capului. În general îmi place să contrazic. Tocmai de-asta aş vrea să zic că vara nu-i pe sfârşite, că urmează încă 3 luni cu soare mult şi raze fierbinţi, aşternute pe piele, că pot să mai îngurgitez încă 20 de kilograme de îngheţată, fără să mă gândesc la amigdale. Aş vrea să cred că ploile vor fi în continuare scurte, calde şi "cu găleata", şi nu lungi cât o săptămână de post, anoste şi gri. Aş vrea să calc prin roua groasă a ierbii, şi să n-o las niciodată să se transforme-n brumă rece. Mi-ar plăcea să port rochiţe şi sandale mereu... să simt hainele vaporoase cum se lasă umflate de vântul cald şi sufocant de seară. Aş vrea să muşc mereu dintr-o felie de pepene rece şi făr' de sâmburi, şi să am mereu lângă mine o farfurie plină ochi cu struguri şi piersici. N-aş lăsa nici praful verii să plece, înecat de ploile toamnei, chit că-mi murdăreşte tot- de la ferestre şi maşină

Cu ochii doar pe jumătate deschişi, cana de cafea-ntr-o mână şi lene în tot corpul... Acum vreun sfert de oră mă aflam în preajma radioului, setat pe un post... cel mai comercial şi cel mai "de succes" după spusele celor care dau din gură pe-acolo. Discutabilă chestiunea, dar nu mă pasionează deloc. Şiii, în emisiunea de dimineaţă, cu cei doi viteji la microfon, iată că o tipă mormăie nişte ştiri. Printre care se număra şi grozava performanţă a unui student din Bucureşti de a scrie cea mai lungă poezie din lume, alcătuită din fragmente de "cugetări" de pe Twitter, care rimează. Totul ok până aici. Daaar, celor doi destepţi şi viteji din studioul de emisie le vine să zică ceva ce credeau ei că va impresiona prin prezenţă de spirit, şi mai ales, prin nemarginita inteligenţă: "Hă, hă, hă... parcă cea mai lungă poezie era scrisă tot de un român, hă, hă, hă... Parcă Mihai Eminescu, daaa, bă, Eminescu, hă, hă, hă! Celălalt deştept: Hă, hă, hă, aşa-i că şi el tot pe

Săptămâna trecută, vineri seară, cred, eram cu maman în oraş. Ne promenam, sau nici nu mai ştiu exact ce făceam, când zărim pe trotuarul opus două dame. Pe care le cunoşteam, of course . Una dintre ele o cunoştinţă a unei alte cunoştinţe a unei prietene de-ale lui maman . Aţi înţeles sper:D. Cealaltă- naşa, sau ceva de genul, a celei dintâi. Cunoştinţa asta complicată ne vede şi ea, ne salută, îi răspundem, o lasă pe cealaltă (pe care până să ne fi zărit o ţinea de braţ) baltă pe trotuar, traversează şi se îndreaptă către noi. Îmi zic în minte că i-o fi fost dor de noi, pentru că ştiam că e plecată prin ţările calde (eh, acum nu vă îmbulziţi gândindu-vă la palmieri jamaicani, ci rezumaţi-vă la Spania, Italia, din astea mai modestuţe). Ne pupă (vă daţi seama ce plăcere mi-a făcut, având în vedere că pot număra pe degete persoanele de care nu mi-e silă să le pup!) şi începe: Ce maaaare ai crescut, ce domnişoară te-ai făcut, ce frumoasă eşti, ce bluză ai, ce picioare, ce, ce, ce!!! Eu:

Macii din grădina bunicului au deja cochilii, din care se aud granulele minuscule şi agitate, ce vor deveni umplutura celor mai gustoşi cozonaci...

Zilele trecute... alaltăieri, ca să fiu mai precisă... stăteam la o giga-coadă la casa unui supermarket- ştiţi voi, d-ăla cu 3 case deschise (din vreo 20) şi 1000 de cumpărători în incinta magazinului + restul personalului sprijinind rafturi, coşuri şi pereţi. De-asta îmi plac mie cash&carry-urile, am mai spus-o ştiu- pentru că e linişte, personalul e relativ eficient, în comparaţie cu paria de mai sus, plus că nu rişti să îţi fie smulse hainele de pe tine de către tătarii ieşiţi la cumpărături cu toată înverşunarea din lume, de-ai zice că s-a anunţat foamete. După cum spuneam, stăteam la coadă şi, în lipsă de altceva, admiram ambalajele multicolore ale chewing gum-urilor, bombonelelor şi ale altor nimicuri ce se găsesc în zona caselor. Şi, cum divinitatea simţea că mă plictisesc, iată că-mi sună telefonul. Waaatch the sunriiiseee - o puberă obeză din faţa mea se întoarce înspre mine şi parcă mă implora să-l mai las să sune, doar, doar o putea să-şi unduiască o rudă de şuncă (

Am început să fiu din ce în ce mai sătulă de oameni ursuzi, care încearcă să-mi strice zilele, cu orice preţ.Dacă vrei să fii prost dispus izolează-te undeva, până revii la sentimente mai bune. Mă enervează nespus faptul că unora li se pare că le vorbesc ţâfnos, deşi ei nu sunt în stare să adreseze nici măcar un " bună dimineaţa " cu juma' de gură, sau un " ce faci? " formal şi aruncat în silă. Mă obosesc ideile alea multe şi "fantastice", ale unora, expuse cu mare fast şi mină inteligentă, dar care nu fac nici cât o ceapă degerată. Mă irită să văd oamenii plângând. Eu n-am mai plâns de vreun an şi jumătate, şi n-am păţit absolut nimic. Nu văd nicio rezolvare sau atenuare a unor probleme serioase printr-o smiorcăială de copil de grădiniţă. Am început să le închid telefonul în nas unora. Nu de alta, dar şi nervii mei şi puterea de înţelegere şi compătimire au devenit limitate. Mă exasperează gibonii veniţi, precum ciupercile după ploaie, de la m

Aseară am adormit cu melodia asta în căşti... Pentru o săptămână cu mai mult Soare şi mai multe zâmbete:) PS. Post nou, prinBraşov .

... decât ca într-o însorită duminică de august, printre ultimele, de altfel, să simţi aerul curăţat de noaptea ce tocmai a trecut pătrunzând prin fereastra întredeschisă? Şi, pe lângă aerul curat, să mai auzi şi bârrrâitul, harrrâitul şi tuşşşitul motorului unei maşini de gunoi, ce încerca să întoarcă FIX sub fereastră??? Şi... te foieşti un pic, îndeşi şi mai adânc dopurile de urechi, asezonezi cu o pernă peste faţă, şi... tocmai când te rogi să mai poţi coace somnul preţ de un sfert de oră amărât, SUNĂ TELEFONUL. Pentru ca cea de la capătul firului să te întrebe ce faci ( DORM, ca orice om normal, dimineaţa, că doar n-oi dansa pe masă!!! ) şi să îţi dea ultimele ştiri în materie de cunoştinţe sosite de prin ţările calde ( mă crezi că se puteau întoarce şi de pe Marte, că tot indiferent mi-era?! ) Trântesc telefonul de lemnul noptierei şi mă întind nervos. Casc...

După multe alergături de colo-colo, prin oraş, la cumpărături, şi cu alte treburi, spre seară am avut întâlnire cu Pesica- recent întoarsă de la malul mării, cu obrajii brăzdaţi de dungi roşii precum Soarele în apus; şi cu Bia- la fel de recent întoarsă de la mare, dar fără să fi furat la f el de multe raze precum Tania. Toate bune şi frumoase, subiecte de vorbă aveam, căci fiecare dintre noi mai avusese câte-o escapadă, două... Şi noi, ca tot omul, căutăm o terasă, mai făr' de specimenele tipice care le aglomerează, şi astfel, alegem terasa de lângă cea a Restaurantului Chinezesc, din Piaţa Sfatului. Conţine un nume de splendidă capitală europeană în denumire, da' nu vreau eu să-i fac reclamă. Odată a şezate la o măsuţă, am început să mă uit pe jos. Pe jos unde nu era nicio platformă din duşumea de lemn, pe care să stea scaunele şi măsuţele, ci simplu, pavajul Pieţei Sfatului. Şi, cum mă uitam eu cu ochiu-mi sfredelitor de bine-văzător, observ cum, pe lângă cei enşpe mii

Promit să nu mă tem de apa mării , chiar de nu ştiu să înot. Promit să îmi lipesc căpşorul de umărul tău, şi să respirăm împreună sarea mării impregnată în aerul fierbinte. Promit să mă bronzez pe puntea vaporaşului pe care, mai mult ca sigur, ne vom petrece o zi... sau două, sau poate nouă. Promit să merg desculţă prin nisip, deşi nu-mi place. Promit să culeg scoici şi pietricele, atât cât să umplu un săculeţ de pânză, pe care să-l împart cu toţi oamenii ce-mi sunt dragi şi iubesc tipul ăsta de mărunţişuri. Promit să-mi las hainele din in purtate de bătaia brizei şi a valurilor ce-mi izbesc tălpile. Promit să nu pierd niciun răsărit şi niciun apus de Soare . Deci, când plecăm? PS. O să ziceţi că e doar o poză, şi că Oana a înnebunit în visare. Mai multe, în zilele ce urmează. PS.2 Post nou, by me , prinBraşov .

După cum se poate lesne observa în header -ul blogului, astăzi m-au apucat din nou accesele de narcisism:D. Sunt obosită frântă, după un milion de găleţi de rumeguş cărate, din casă, de pe lângă casă, din, din, din... şi puse pe foc. Deh, curăţenie. Când am ajuns în Braşov, răspândeam în juru-mi acelaşi miros pe care îl are slănina afumată de casă. Pe lângă faptul că sunt ostenită, durerea-mi tipică de cap s-a autoinvitat şi deja instalat la nivelul căpăţânii mele bătute de soare. Am zis " bătute de soare ", dar nu, n-am făcut plajă, pentru că a fost cald doar cât să transpiri sub limbă şi nimic mai mult, plus că, ameţită cum sunt, am uitat să-mi pun costumul de baie în bagaj. Acum, în liniştea (presupusă) serii, cu o cană mare, plină cu ceai aburind, de fructe de pădure, stăteam cuibarită între perne şi mă gândeam că NU ŞTIU cum au trecut ultimele săptămâni. Mi-e nu-ştiu-cum să recunosc, însă am pierdut orice noţiune a timpului- nu-mi mai ajung zilele, deşi mă de

... urmează întotdeauna cel mai frumos senin al cerului:) Ca fapt divers, vremea de ieri şi, parţial, de azi, mi-a făcut rău. Mi-a dat peste cap cheful de orice, mi-a amintit că odată şi odată tot vine frigul, că n-am apucat (nici anul ăsta) să-mi scot în lume toate hainele de vară... Că de îndată ce se va răci nu voi mai putea mânca îngheţată (vai de amigdalele mele!), că se va trece de la sandale-ntr-o curea în pantofi, şi mai apoi în cizme. Că nu mai e mult până când primele frunze vor zbura prin aerul rece de munte, şi se vor aşeza la picioarele noastre, sub bănci, pe aleile parcurilor... La anul, ca să evit orice păreri de rău, o să îmbrac fuste peste rochii şi tricouri peste maiouri, doar, doar le-oi epuiza, voi mânca de 10 ori mai mult îngheţată şi limonadă & cuburi perfecte de gheaţă, mă voi plimba prin mai multe locuri cu soare, voi aşterne cu 50% mai multe raze pe piele, voi, voi, voi... Propun ca sărbătoarea ce-a fost ieri, şi anume Schimbarea la Faţă , să fie redenumi

Pentru că site-ul inaugurat cu surle şi trâmbiţe de către colegul de blogosferă Eftimie mi-a plăcut de la prima citire, şi după ce tot el mi-a propus să mai scriu şi PrinBraşov , astăzi a şi apărut primul articol by me . Ce subiect am abordat? Ceva ce ne " arde " pe toţi cei ce locuim în Cartierul Astra al Braşovului. Mai multe detalii, aici . Sper să vă placă, şi să nu ezitaţi să veniţi cu sugestii:)

A m promis să vă arăt pe unde m-am perindat în weekend-ul ce tocmai a trecut, prin ce locuri mi-am clătit ochii, şi ce aer am respirat. Sămbătă dimineaţă. După un drum de circa 2 ore şi jumătate, prima "escală" are loc la Aeroportul Băneasa, de unde a decolat il picolo italiano vero , Luca. Da' nu-i bai, că sâmbătă revine:D. Dacă pe DN1, traficul pe sensul către Capitală a fost unul de vis (mai puţin pe Centura Ploieştiului, unde domnul Căşuneanu şi-a întins cu graţie utilajele şi excavează, asfaltează şi duduie de zor), în zona Aerogării, se citea pur şi simplu că ai ajuns în Bucureşti. Lucrările la Pasajul Băneasa încurcă, împotmolesc şi înnoadă marinăreşte toată circulaţia. În aero-ce-fi-aia , numai aeroport nu, era plin cu căpşunari/cireşari/zidari/coloraţi etc. Am văzut pitzipoance horror , care intenţionau să călătorească cu avionul pe tocuri de 14 cm, cocalari cu lanţuri de Grivei agăţate de gâturile rotunjite de cefe slăninoase, ce să mai incolo şi-ncoace, un pe

Imediat după ce am scris aici despre monumentala mea poftă de compot de corcoduşe galbene, zeităţile au conspirat în favoarea găsirii unui pomişor-minune, cu fructe pârguite şi numa' bune de răcorit, prin savoarea lor, zilele toride. Ceea ce se vede mai sus e cooompoootul. Sau, mă rog, ce-a mai rămas din el... Pentru toţi cei care aveau impresia că mi-am luat zborul către cine-ştie-ce destinaţii cu şanse scăzute de întoarcere, îi anunţ că am revenit pe baricade. În forţă. Pentru că niciodată nu e bine să stai prea mult cu burta-n sus, răsfăţându-te şi făcându-ţi iluzii că life couldn't get any better than that. Mâine, impresii şi poze de " concediu " (ah, ce mă amuză cuvântul ăsta!).