Emoţie şi nerăbdare

    Asta simt ori de câte ori ştiu că mă voi întoarce în acel loc. 

Azi, de dimineaţă, după o cafea cu fosta-mi dirigintă şi alte două foste profesoare, i-am călcat din nou treptele. Deodată cu noi, le urca şi un alt fost elev, venit să planifice întâlnirea de 10 ani, elev ce a rostit cele mai însemnate cuvinte ale zilei: "Ce emoţionant e să urci din nou pe scările astea! Aş da toate facultăţile pe anii pe care i-am petrecut în liceu!". 

  

  E atât de fericit momentul când oamenii care ţi-au făcut introducerea în viaţă se bucură să te vadă, îţi observă schimbările, te întreabă curioşi "Ce mai faci?", îţi doresc tot binele din lume, iar apoi te îmbrăţişează. Iar în îmbrăţişarea lor simţi apropiere, energie pozitivă, sinceritate şi dor.

  Panoul nostru cu pozele de absolvire tronează în faţa cancelariei, iar poza de grup a clasei noastre stă la loc de cinste, în fosta noastră sală de cursuri.

Lumea de acolo s-a schimbat- pe chipurile profesorilor a mai apărut, ici-colo, câte-un rid, elevii şi-au schimbat atitudinile, vestimentaţia şi comportamentul (din păcate, nu în toate cazurile în bine...), sunt poate mult mai zgomotoşi decât eram noi. Un singur lucru nu s-a schimbat- atmosfera- aceeaşi clădire impozantă, aceeaşi uşă de intrare masivă, pe care de-abia o poţi deschide, acelaşi miros de igrasie, pe care nu l-aş confunda cu niciun altul din lumea asta.

Azi simt nevoia să rostesc un mare MULŢUMESC.

   PS. În poză puteţi admira o parte a unei mici expoziţii de icoane pe sticlă, găzduite de zidurile Colegiului Naţional ,,Unirea".