Simplu, Oana

Ieri seară, stând la o şuetă, am aflat, din sursă sigură, că o cofetărie, oarecare, din Centrul Vechi al Braşovului, a avut duminică, când cu Junii şi toate celelalte ringhişpiluri , încasări de 11000 lei. Adicătelea 110 milioane lei vechi. Patronul nu şi-a lăsat angajatele nici să-şi pudreze nasul (la toaletă), de dimineaţa şi până seara. Să mai prind pe cineva afirmând că românii sunt în criză, sau că mare parte din ei sunt în şomaj. Se pare că visul meu cu deschiderea unui candy shop n-a fost întocmai o sugestie neinspirată.

Azi, când am plecat în oraş, m-am îmbrăcat cu un rochiţ roşu. Mare prostie am făcut. Soarele a mai ţinut vreo oră, apoi s-a speriat, s-a ascuns în nori, urmând, of course , o ploaie de toată minunăţia. Curios e faptul că şi anul trecut mi s-a întâmplat să sperii primăvara, şi tot cu haine roşii. L.E. Fără să ne fi vorbit înainte şi chiar fără să ne fi văzut azi, am aflat că Pesica-mi a fost şi ea îmbrăcată tot în roşu. De azi înainte ne putem intitula gemenele ce alungă soarele .

Ieri a fost ziua amintirilor. După ce-am scris aici, aseară m-am apucat, împreună cu Pitz, să depănăm amintiri, mai mult sau mai puţin amuzante. Cu ocazia asta, zeiţa cu picioare perfecte revine...

Încă de mică n-am fost o persoană prea prietenoasă. Şi pe an ce-a trecut, şi până acum, treaba asta s-a tot agravat. Să nu zicem ca sunt antisocială, căci nu sunt, să zicem doar că sunt selectivă. Nu mă ataşez de oricine, oricând şi oricum. Şi sunt puţine persoanele, ce nu sunt mama şi tata, care mi-au intrat în suflet, aş putea să le număr pe degete chiar. Nu ţin o teorie a laturii mele sociale, ci am facut introducţiunea asta pentru că de câteva luni mi-am amintit de cel mai bun prieten al meu din copilărie. Nu zic că acum n-aş mai fi copil- la asta chiar n-am să renunţ niciodată; şi nici că l-am uitat cu adevărat vreodată, ci l-am ascuns doar într-un sertăraş de suflet. Acum m-am apucat sa răsfoiesc un album de poze. Poze vechi, de pe vremea când eram ca fraţii, şi nimic şi nimeni nu ne-ar fi putut despărţi. Nu mai ţin minte exact anul, ora, minutul, sau circumstanţele, în care viaţa ne-a adus pe acelaşi drum. De fapt, ne-a adus familiile pe acelaşi drum. Eram prieteni cu to...

Luna trecută promiteam să postez aici tot ceea ce m-a făcut să iubesc muzica, şi să o cânt încă de mică. Intenţionam să le aranjez într-un anume mod, dar presupun că, până la urmă, tot un fel de amestecătură melodioasă va ieşi. Nu mai lungesc vorba- detaliile le aveţi aici .

Cred că sunt deja câteva săptămâni, dacă nu o lună, de când sunt tot în vacanţă. Am început să mă satur eu de mine, şi cu mine. Simt nevoia să-mi reiau activităţile, măcar puţin câte puţin, ca pentru orice (re)început. Weekend-ul asta m-a dezamăgit, ca şi cele câteva trecute, fiindcă nu m-am putut bronza. Vreau soare. Anul trecut, pe vremea asta, schimbam un strat de piele deja. Odată cu venirea căldurii mă transform în crocodil. Aş fi în stare să bag soare în punguţe strânse la gură, să-l păstrez până iarna, şi să-i dau drumul pe tavanul camerei, atunci când frigul devine prea aprig pentru gustul meu. În caz că n-aveţi ferestre care dau înspre munţi, vă anunţ că au fost adevărate previziunile celor de la meteo- a nins, pe Piatra Mare destul de serios, iar pe alte vârfuri din apropiere zăpada părea doar o presărare de zahăr pudră, pe o prăjitură cu blat de cacao. Tot ce îmi doresc, mie, şi vouă, e ca săptămâna ce-o vom începe de mâine să fie una cu mult, mult, cât mai mult soare...

Prea ajunsesem eu să mă consider o mare vitează, care nu se teme de mai nimic. Şi prea eram eu curioasă, de când mă ştiu, să văd cum e un cutremur. Nu ştiu cum, dar la fiecare scuturare mai acătării a pământului ce de obicei ne şade paşnic sub picioare, de până acum, n-am fost pe fază- ori dormeam, ori eram la şcoală, ori eram pe drum, cert e că n-am avut şansa. Asta până acum trei ore şi ceva. Obosită de ieşirea în aer liber şi cu stomăcelul plin de cozonac, mâncat în iarbă, în curtea bunicilor adoptivi, stăteam ca tot omul în pat. Doar eu, mama şi Bubu în casă. Adică trei nevoi . Butonam telecomanda, şi când mi-era perna mai mieroasă şi muşchii mai relaxaţi, simt patul vibrând şi mişcandu-se sub mine, aud unul dintre dulapuri scoţând un zgomoţel, ce pe moment mi s-a părut asurzitor, o pârâitură şi un zăngănit de geamuri dinspre vitrină, iar când privesc spre lampă, o văd bălăngănindu-se. Mintea-mi îngâna: Pân-aici ai plătit biletul ! Mama, care era în picioare, lângă pat, se înt...

Azi, în sanctuarul meu pentru machiaj, deranjată fiind de sunatul isteric al telefonului, pe ritm turbat de Madonna , am concluzionat: să-mi ziceţi mie " Pisi ", dacă până la sfârşitul anului n-o să am parte nu de una, ci de trei cazări gratis la nebuni. Şi nu glumesc deloc, ba chiar am început să mă tem. Gândiţi-vă cum ar fi, la voi, dacă de vreo jumătate de an încoace aţi sta doar cu noduri în gât, cu placa crizei permanent cântându-vă în timpane, cu oameni ţipând mai mereu, pe care trebuie să încercaţi să îi calmaţi. Doar aşa, pentru că, întâmplător, viaţa a făcut în aşa fel încât să-i şi iubiţi. Închipuiţi-vă o zbatere zilnică, obositoare, în care doar somnul mai constituie linişte, şi care, pe moment pare fără niciun sens, oricât de mic. Adăugaţi personaje care în loc de o încurajare, fie ea şi de curtoazie, vă spun că vă implicaţi prea mult- mai pe scurt, că ar trebui să deveniţi mai insensibili, mai... nesimţiţi. Presăraţi toate astea cu oameni care nu ştiu nici să...

S-a zis şi cu Paştele 2009. Vorba colegului de blogosferă, Notopic , acum lumea începe deja să se întrebe " când pică Paştele în 2010 ". Adevărul e că suntem o naţie tare urâtă. Mai ales de sărbători. Ne place îmbulzeala, cât mai mare şi cât mai mirositoare a transpiraţie cu putinţă; grătarele încinse pe la colţul blocului; arsul lumânărilor de Înviere, chit că mergem acolo doar pentru că aşa se cade , şi nu pentru că aşa simţim ; pentru că terminăm proviziile de enşpe mii de kilograme de cărnuri, prăjituri şi ouă în doar O zi, aşteptând cu nerăbdare redeschiderea hyper-market-urilor, ocazie perfectă şi pentru televiziunile de înaltă clasă de la noi să facă cele mai cretine reportaje. Ne mândrim că ajungem la Urgenţe "graţie" consumului nesimţit de necontrolat de preparate din carne de miel, sau mai bine de porc, pentru că are nivelul de colesterol mai ridicat, aşa cum tot nouă ne place. Unul din sloganurile românului: Cu cât mai multă grăsime în farfurie, cu a...

Am observat încă de ieri, pe diverse bloguri, că lumea a urat deja cititorilor "Paşte Fericit" . Eu sunt mereu cu un pas înainte, sau înapoi de restul lumii, aşa că am preferat să amân toată tevatura de Paşte pentru azi. Vă recomand să nu ieşiţi pe stradă. Nu azi, dacă vreţi să petreceţi Paştele fără nervi şi zâmbitori. Am ieşit eu ieri, un pic mai mult, şi tot ce pot spune e HAOS ... Se citeşte pe feţele oamenilor ce merg pe stradă, în pas alergător, către alimentara de cartier, de frică să nu vină cumva Iepuraşul cu foametea pe post de cadou. În trafic, în oraş, sau în afara lui, nu mai încape discuţie- nimeni n-are răbdare, cu toţii se înghesuie în parcări, se claxonează, se, se, se...! Să aveţi grijă cu mâncarea- ouă, cozonaci, drob, sarmale, prăjiturele. Ştiu că sunt cu toatele foooarte bune, dar încercaţi să nu ajungeţi o povară în spinarea bieţilor medici de la Urgenţă. Rostiţi la miezul nopţii "Hristos a Înviat!" şi ciocniţi un ou roşu. Bucuraţi-vă...

M-am trezit mult mai târziu decât obişnuiesc, dar cu un zâmbet larg pe mutriţă. Am visat că mi-am deschis o super cofetărie, candy shop , sau cum vreţi voi să o mai numiţi. Arăta superb, tot mobilierul în combinaţia alb-argintiu-roşu, pereţi alb-perlat... Ah, iar cu dish washing-ul se ocupa Pamela Anderson (de unde şi până unde, habar n-am). Ca o şefă ce eram, am fost servită de asociatul meu cu o prăjiturică cu cremă de lapte, ce aducea întrucâtva cu cea de la Kinder, doar că era muuult mai bună. Bineînţeles că de-a dreapta mea şedea Pesica, şi ea mare devoratoare de bunătăţuri cu multă cremă şi gust fin. Dream over.

Mă trezesc de dimineaţă devreme, ca să ajung departe. Adică acasă . Bucurie mare. Au înflorit narcisele din grădină. Săptămâna trecută erau doar 19 boboci. Da, i-am şi numărat. Mă aşez pe-o băncuţă şi admir una dintre cele trei sălcii plantate de mama săptămâna trecută. Mugurii de-un verde crud au explodat deja, semn că s-au prins. Toooopoooraşi! De când mă ştiu iubesc floricelele astea, iar anul ăsta parcă sunt mai multe decât am văzut vreodată. Cu tata pe domenii . Admiraţi-ne doar pe noi, nu şi pe hainele noastre. Prima şi singura floarea-Paştelui văzută anul ăsta. Mi-a fost milă să o rup. Săptămâna viitoare promit să mai caut. La întoarcere, oprire obligatorie la izvor, pentru apă rece şi proaspătă de munte.

Dacă nu vă e prea lene să vă ridicaţi din pat, din fotoliu, sau din orice loc în care vă aflaţi, deschideţi o fereastră, şi adulmecaţi aerul de noapte, curăţat pe deplin de ploaia de mai devreme. Inspiraţi adânc, şi daţi play la ceea ce urmează.

Smiling. Lots of talking, and laughing too. Some of us smoking. Enjoying the rare moments we get to spend together.

Am scris titlul în engleză nu pentru că dă mai bine, ci pentru că în română ar suna ciudat şi întortocheat. Îmi ating mâinile- am manichiură proaspătă, făcută în două reprize; faţa- nu îmi arată vârsta, iar de-aseară nu mi-a apărut niciun rid. Am doar nasul un pic prăjit de la baia de soare de sâmbătă, atât. În rest, sunt întreagă şi voioasă, mai ceva ca la 19 ani. La fel cum mi-a spus şi un văr de-al meu de departe, viaţa e frumoasă la 20 de ani- eu de ce m-aş încăpăţâna să n-o văd la fel? Ca în fiecare an, primele urări, la miezul nopţii, le-am primit de la Pesica şi de la Pitz Ralu. Lor le mulţumesc că nu mă lasă niciodată să mă deprim. Ba dimpotrivă, mă ajută să fac dintr-o tragedie existenţială, un mare haz general, mai întotdeauna. Azi de dimineaţă, primul care m-a sunat, din dulcele târg al Ieşilor , a fost tata. Apoi a fost mama, şi obişnuita pleiadă de oameni care nu mă uită şi nu mă dezamăgesc în niciun an. Am ales să-mi petrec ziua de naştere într-un mod cât mai normal cu ...

În mai puţin de o oră se va fi terminat cu vârsta mea de 19 ani. Nu îmi amintesc cum trebuie să mă fi simţit acum 10 ani, atunci când vârsta-mi a trecut de la cifre înspre numere, adică în pragul a 10 ani, dar acum sunt destul de mare încât să îmi întipăresc senzaţia bine în minte, şi să n-o uit cât voi trăi. Cu totii ştiţi că urăsc Revelionul. Şi acum am şansa să mă explic: adevăraţii ani din viaţă trec cu ocazia aniversării noastre. Anul Nou e aniversarea planetei, a omenirii, a timpului în sine, dacă vreţi, dar nu a noastră. Mă apucasem de scris cu o hotărâre cum rar mi-a fost dată în ultima vreme. Dar acum, încercând să-mi pun ordine printre atâtea şi atâtea idei, care mai de care mai năstruşnice, mă pierd în fraze. Dar nu-i bai, căci cei ce mă înţeleg, îmi vor înţelege şi îmbârligăturile astea. Weekendul ăsta am încercat să mă comport cât mai normal, deşi ştiam că îmi va fi aproape imposibil să nu mă gândesc obsesiv la ziua de luni, şi la cât de mult mă va roade . Pot considera...

Din câte se poate observa, în mod destul de greşit, astă seară nu m-am ocupat cu patiseria. Nu cred că v-aţi fi dorit vreodată aşa ceva. Eu doar am asistat-o pe mama şi am ornat fursecii cu stafide. Dacă tot vine ziua mea, m-am gândit în primul şi în primul rând la Pesica mea, care moare de nerăbdare, de pe sfârşitul liceului, să mai guste din bunătăţurile astea. Ei, acum, dacă tu aduci ceaiul, verde, sau de hibiscus, sau cum vrei tu, eu aduc fursecii !

Pentru că tot nu fac nimic util şi nici la şcoală n-am mers, din lenea de a mă ridica din pat la o oră atât de propice pentru copt somnul, m-am gândit să pun şi aici o melodie de care m-am îndrăgostit instantaneu, auzind-o azi, de dimineaţă, când am făcut ochişori. Bucuraţi-vă de soare!

Să nu vă mire dacă în zilele următoare nu prea mai dau semne de viaţă. Nu că aş fi dat prea multe în ultima vreme, dar... Mă deprimă din ce în ce mai mult gândul celor 20 de ani, şi faptul că mai sunt doar 4 zile care mă mai despart de această mirifică varstă . E curios, dar aşa fac în fiecare an- nici măcar nu ştiu cum va fi după, dar mă plâng. Deci să nu vă miraţi nici dacă mă veţi vedea plângând cu lacrimi de crocodil, şi nici dacă mă voi pierde în contemplaţii după cai verzi pe pereţi. Gata cu auto-deplângerea, că nu-mi stă-n fire. În schimb, vremea de-afară îmi dă o stare nespus de bună. E drept că nu prea mai am chef de nimic, ci doar de captat raze de soare şi promenat prin aer liber. Nu e nimic mai frumos decât să observi cum se desprimăvărează totul- de la copăcei şi grădinile caselor, până la vestimentaţii şi oameni. Nu îi înţeleg pe cei care n-au renunţat încă la paltoanele lungi până-n pământ şi la cizmele mohorât de îmblănite pentru o vreme atât de simpatică. Nu...