Dacă statul dă, ar fi şi păcat...

  Săptămâna trecută eram într-o florărie când m-am întâlnit cu o doamnă, fosta contabilă a unei firme cu care am colaborat ani la rând. Doamna a ieşit la pensie odată cu încetarea colaborării noastre, aşa că întâlniri au mai existat doar sporadic, pe stradă, ori în vreun magazin.

  O întreb ce-i mai face nepotul (ştiam că fiica ei născuse acum vreo doi ani, parcă), ea îmi răspunde că a crescut mult, având deja un an şi opt luni. Bomba acum urmează- îmi zice ea, în octombrie mai face fiica ei un copil; fix când primul nepot împlineşte doi ani.(Îmi zic în gând: şi-a calculat bine treburile, ca nu cumva să mai meargă vreo secundă la serviciu) Aş fi preferat să îmi dea o palmă decât să-mi fi venit cu o fază din asta. Nu uită să adauge că faptul că va mai sta incăăă doi ani acasă, pe banii statului (şi ai mei, implicit), nu poate fi decât ceva foarte bun.

  Am mai pălăvrăgit câteva minute, am schimbat câteva politeţuri, şi ne-am luat la revedere.

 Despre indemnizaţiile de creştere a copilului, despre faptul că mamele stau câte doi ani acasă, chipurile, ca să-şi crească copilul, ca mai apoi să facă altul, să mai stea doi ani, să facă iar altul, şi tot aşa, am mai scris. Eu, una, femei gravide mai multe decât am văzut anul trecut şi anul acesta, nu ţin minte să fi văzut vreodată. Culmea e că, majoritatea are deja un copil în cărucior- minim, şi încă unul pe care îl târăşte după ea, deplasându-se cât de cât în picioare.

   Cum se numeşte asta? Se numeste inconştienţă. Vorba lui maman, unui singur copil nu îi poţi oferi tot ceea ce ţi-ai dori, d-apoi câtorva? Cum se numeşte faptul că mămicile astea multe şi deştepte s-au trezit să protesteze cu scutece şi alte acareturi prin faţa Prefecturilor ori a Ministerului Muncii? Se numeşte nesimţire. Dacă tot e nevoie de ajustări bugetare, vă spun eu că fondul de indemnizaţii pentru aşa-zisele fericite mămici ar fi primul pe lista mea de tăieri. 

  Pentru că un copil se face atunci când îţi permite statutul financiar, cariera, şi familia. Niciodată copiii n-ar trebui să vină pe lume în baza faptului că părinţii primesc nişte bani de la stat. Nu statul îţi creşte şi educă copiii. Şi, în fond şi la urma urmei, statul dă banii doar vreme de doi ani, patru, şase, în funcţie de câţi copii ai chef să faci, dar apoi? Nevoile lor cresc proporţional cu înaintarea în vârstă. Ce faci cu copilul atunci când ajunge vârsta şcolarizării, şi când statul nu-ţi mai bagă bani în buzunar? Îl hrăneşti cu margarină, cartofi şi varză? Sau, mai rău, îl dai la casa de copii?