Dezastrul de la BAC era predictibil

  Într-o ţară în care nimeni nu mai învesteşte nimic în educaţie, care a apucat-o pe un trend descendent, care pare să nu mai poată fi întors, toată lumea se miră de rata (ne)promovabilităţii la BAC.

 

  Eu am susţinut examenul de BAC în urmă cu doi ani. N-a fost o joacă, precum a fost anul acesta, în urma "reformei" marca Funeriu. Am dat şase examene, dintre care patru scrise. Asta după ce am urmat un colegiu naţional, la profil uman, pe care l-am savurat timp de patru ani, unde am avut colegi frumoşi, împreună cu care am format cea mai bună clasă din liceu, şi profesori excelenţi, pe care i-am iubit pur şi simplu. Am purtat şi uniformă,( pe care, recunosc, am detestat-o) din care păstrez şi voi păstra mereu sacoul cu matricolă. N-a existat zi în care să nu mă duc cu plăcere la şcoală. Când privesc înapoi, parcă şi de orele de limba latină, care ne dădea tuturor dureri de cap, îmi e dor. De engleză nu mai vorbesc- am mâncat-o, respirat-o şi visat-o vreme de patru ani mari şi laţi. A fost o pasiune încă de când eram mică, însă în liceu s-a transformat, pot spune, într-o îndeletnicire. Mai că uitasem de diploma de traducător, hm.

   Pentru BAC am invăţat din plăcere, şi fără meditaţii. Mi s-ar fi părut o pierdere de timp, dat fiind că la şcoală ne era totul servit, explicat, nouă rămânându-ne de făcut doar mestecatul. Învăţatul nu a fost o povară fiindcă am avut profesori care apreciau creativitatea, şi nu învăţatul mecanic. Vreme de patru ani am citit cărţi care mi-au rămas în suflet, am scris sute de eseuri (mai ales la engleză), pe cele mai variate teme, şi, cel mai important, ne-am educat pentru viaţa de student. Pot să spun, cu sinceritate, că în momentul de faţă, când privesc în jurul meu la facultate, pot distinge între oamenii care au urmat cu adevărat un liceu, fie el chiar şi mediocru, şi cei care au trecut prin cei patru ani doar precum raţa prin apă.

  La finele celor două săptămâni de foc continuu, care au reprezentat examenul de bacalaureat m-am trezit cu o medie mare, poate mai mare decât mă aşteptam, şi care mă clasa pe locul 10 în liceu. Da, acum veţi zice: Uite unde stătea tocilara! Greşit! Cei care erau ştiuţi drept tocilari au luat note mult mai mici, ba chiar au început să plângă la vederea lor. Însă eu am avut întotdeauna o vorbă: la final se cerne pleava.

   Asta a fost povestea mea, pe scurt, legată de bacalaureat. Ceea ce mă frapează e faptul că toată lumea e mirată de rezultatele catastrofale. Nu are de ce. În cei doi ani care s-au scurs de la terminarea liceului, lumea s-a schimbat, elevii nu mai sunt cum eram noi. Ori de câte ori mă reîntorc la liceu, profesorii se plâng de calitatea elevilor, care nici la degetul nostru mic nu mai ajung, atât în ceea ce priveşte comportamentul cât şi performanţele şcolare.

  Pe de-o parte, mulţi dintre copii consideră că şcoala nu are nicio altă menire în viaţa lor decât cea de a-i trezi în zori de zi, ori de a-i obliga să citească. Mentalitatea asta e cauzată de lipsa modelelor din viaţa lor. Şi e practic imposibil ca unui copil care îşi doreşte să ajungă nu-ştiu-ce fotbalist, ori vreun manelist în care să se arunce cu munţi de bani, să îi placă şcoala.

  Pe de altă parte, se vede cu ochiul liber căci copiii au scăpat de sub mâna părinţilor, aceştia fiind ori nepăsători (Lasă, mamă, că nu te faci nici doctor, nici avocat!), ori plecaţi pe cine ştie unde, în căutarea unui trai mai bun. Nu poţi avea pretenţia de la un copil lăsat în grija unor bunici octogenari, ori a vreunei mătuşi de gradul al cincilea, să facă performanţă şcolară, ori, cel puţin să se descurce acceptabil în ceea ce priveşte şcoala. 

  În plus, de parcă toate cele de mai sus n-ar fi de ajuns, guvernarea luminată scade salariile profesorilor. Poate că nu ştiaţi, însă fluturaşii de salariu ai profesorilor numără tot mai puţini bani, chiar începând de anul trecut chiar. Ceea ce nu îşi dau încă seama guvernanţii e faptul că, proporţional cu diminuarea remuneraţiilor dascălilor, scade motivaţia acestora, şi creşte indiferenţa faţă de elevi. Şi, în fond şi la urma urmei, cine ar presta acelaşi lucru, ori chiar mai mult, dar pe bani mai puţini?

   

  Nu aş vrea să trag o concluzie, pentru că înafara celor spuse mai sus mai pot interveni alţi nenumăraţi factori, însă mie mi se pare că drumul pe care au apucat-o atât educaţia, cât şi ţara în complexitatea ei, nu are cale de întoarcere. Pentru cei ce nu mă cred, îi rog să privească în jurul lor, pe stradă, la şcoală, la locul de muncă, să observe comportamente, limbaje, şi câte şi mai câte. Poate că astea îi vor pune pe gânduri.