Vremea poartă vina

  ... pentru tot setul ăsta de stări nebune şi neînţelese care mă încearcă de câteva zile. De fapt, de tot atâtea zile de când n-am mai ieşit cu adevărat din casă (ieri am avut doar o scurtă escapadă până la o vecină de bloc). Mi-e frică. Că aş putea să răcesc, că vântul ăsta turbat pe care NU îl mai suport mi-ar răstălmăci podoaba capilară în toate direcţiile, că m-ar apuca durerile de urechi, aşa cum a păţit maman ieri. Mi-e frică şi îmi vine să plâng când mă uit pe fereastră afară.

  N-am mai văzut o vreme atât de potrivnică demult. Toate fenomenele astea- vânt, ploaie, ninsoare, bucăţele de gheaţă care se izbesc în geamuri- par confecţionate şi trimise înspre noi de un om deprimat, hotărât să-şi încheie toate socotelile cu soarele, primăvară şi viaţă. Mi-e tare milă de bietele frunzuliţe verde-crud care de-abia au plesnit din muguri, iar acum sunt biciuite nemilos de zăpadă. Mi-a rămas sufletul la magnoliile din Parcul Central, pe care, tot din cauza vremii, n-am mai apucat să le fotografiez, şi de care mi-e milă că vântul le va zburătăci toate florile parfumate. Mi-e teamă că la vară nu voi avea corcoduşe pentru compot- de-abia ce-au înflorit copacii iar vântul le va ucide petalele. N-am pomenit zile mai urâte şi mai deprimante, cred, niciodată.

  Vântul, sau poate că ar trebui să îl numesc viscol, în contextul în care afară e un frig de crapă pietrele, unde mai pui că şi ninge, a reuşit să-mi răstoarne tot organismul pe dos. Pe cât de bine m-am simţit în zilele cu soare, pe atât de vlăguită mă simt acum. 

  Şi când te gândeşti că în alte primăveri ne plimbam cât era ziulica de lungă, şi nu ne mai săturam de flori, aer cald şi iarbă...