Insistenţă
Sunt unele stări de spirit care nu pot fi multiplicate. Odată ce le-ai trăit, nu se mai pot repeta, oricât ai vrea, oricât ai bate din picioare precum un copil căruia i s-a pus pata pe o acadea.
Primăvara din urmă cu doi ani a fost o stare de spirit. O stare de spirit din aceea de nemultiplicat, exact aşa cum am scris mai sus. Probabil că o fi de vină astenia de primăvară, despre care v-am povestit săptămâna trecută şi în care cu greu cred chiar şi acum, cea care mă împinge să îmi tot amintesc acea primăvară. Dacă e să iau punctual tot ceea ce s-a întâmplat atunci, orice om normal ar spune că nu e nimic extraordinar şi irepetabil. Însă pentru mine a fost o perioadă-model, în care am simţit ideal, în care am respirat curat, în care m-am deschis exemplar, şi am evoluat. În privinţa evoluţiei, aş prefera să nu mă pronunţ, pentru că risc să devin hipersubiectivă.
În ultima vreme primăvara aceea îmi revine tot mai des în minte. Seara, înainte de culcare, am în gând apusurile ei, parfumul florilor de castan, şi mireasma prafului udat de ploaie. Aşa era atunci, sau poate că doar mi se părea. Poate că a fost o primăvară ca oricare alta, cine ştie? Cel mai rău e însă faptul că gândul la primăvara aceea îmi readuce un sentiment de vinovăţie teribil, despre care am crezut că a dispărut pentru totdeauna.
Da, mă simt chiar şi acum vinovată. Poate că primăvara aceea m-am iertat, poate că timpul a adus cu sine uitarea, însă eu nu mă pot absolvi de greşeală.
Poate că niciodată nu e prea târziu să ne întrebăm "Cum ar fi fost dacă...?".
Comentarii