Am răcit. Din nou.
Mama ei de viaţă, cam aşa aş putea sintetiza tot ce simt şi cred acum.
Anul trecut, în octombrie, ca în fiecare an de altfel, m-am vaccinat, conştiincioasă, şi dornică să nu care cumva să captez virusuri care să mă pună lată în pat, cu febră, nas curs ca la robinet, şi amigdale plesninde. Nu ştiu cum se face, pentru că nu am păţit-o până acum, dar aşa, vaccinată şi mândră cum mi-s, la sfârşitul lui decembrie, am răcit. Urât de tot, pentru că m-a ţinut într-o tuse măgărească şi stare de apatie vreo două-trei săptămâni bune, în pofida faptului că mi-am burduşit ficatul cu tot soiul de pastile şi alte substanţe menite să îmi curme suferinţa. Săptămâna asta, am răcit din nou. Miercuri m-am trezit cu o stare generală deplorabilă, cu un sour throat de toată frumuseţea, şi cu nasul oarecum înfundat. Am început să iau pastile, iar. Joi aproape că am scăpat de senzaţia enervantă din gât, însă a început să-mi curgă nasul. Şi nu s-a mai oprit, nici măcar până azi. Nopţile mi-au devenit un fel de concert, în care orăcăi tuşind, strănut, şi cânt la trompetă suflându-mi nasul. O plăcere, ce să mai.
M-a întrebat maman ieri dacă intenţionez să mai răcesc de câteva ori până vine căldura. N-am ştiut ce să-i răspund. Mi-a fost frică să îi spun că nu, pentru că numai săptămâna asta am dat de n nesimţiţi, atât copii cât şi adulţi, care tuşeau în gura mare, fără niciun fel de batistă, ori, mă scuzaţi, îşi scuipau bronho-pneumonia pe stradă. (Bleah, mi s-a făcut şi scârbă deja.) Mi-a fost frică să-i spun că da, pentru că am pe cineva în familie care e răcit de vreo lună. Ceea ce pe mine m-ar extermina, atât din punct de vedere fizic- în sesiune m-am îngrăşat un kilogram, dar presimt că răceala asta îmi va da cel puţin două jos, din nou, cât şi din punct de vedere psihic. Nu mai rezist lucrurilor rele, căci oricât de mult aş încerca să nu le bag în seamă, parcă dinadins apar altele şi mai şi. Cel puţin săptămâna aceasta, parcă a fost concurs de lucruri deranjante în viaţa mea.
Cât despre voi, orice planuri aţi avea, vă doresc să vă odihniţi, atât trupul cât şi mintea, să vă răsfăţaţi cu ceva bun pe care ar fi de preferat să îl pregătiţi la voi în bucătărie (eu am făcut deja aseară o ruladă cu mere şi scorţişoară), şi să citiţi măcar câteva pagini care să vă lumineze gândurile.
Anul trecut, în octombrie, ca în fiecare an de altfel, m-am vaccinat, conştiincioasă, şi dornică să nu care cumva să captez virusuri care să mă pună lată în pat, cu febră, nas curs ca la robinet, şi amigdale plesninde. Nu ştiu cum se face, pentru că nu am păţit-o până acum, dar aşa, vaccinată şi mândră cum mi-s, la sfârşitul lui decembrie, am răcit. Urât de tot, pentru că m-a ţinut într-o tuse măgărească şi stare de apatie vreo două-trei săptămâni bune, în pofida faptului că mi-am burduşit ficatul cu tot soiul de pastile şi alte substanţe menite să îmi curme suferinţa. Săptămâna asta, am răcit din nou. Miercuri m-am trezit cu o stare generală deplorabilă, cu un sour throat de toată frumuseţea, şi cu nasul oarecum înfundat. Am început să iau pastile, iar. Joi aproape că am scăpat de senzaţia enervantă din gât, însă a început să-mi curgă nasul. Şi nu s-a mai oprit, nici măcar până azi. Nopţile mi-au devenit un fel de concert, în care orăcăi tuşind, strănut, şi cânt la trompetă suflându-mi nasul. O plăcere, ce să mai.
M-a întrebat maman ieri dacă intenţionez să mai răcesc de câteva ori până vine căldura. N-am ştiut ce să-i răspund. Mi-a fost frică să îi spun că nu, pentru că numai săptămâna asta am dat de n nesimţiţi, atât copii cât şi adulţi, care tuşeau în gura mare, fără niciun fel de batistă, ori, mă scuzaţi, îşi scuipau bronho-pneumonia pe stradă. (Bleah, mi s-a făcut şi scârbă deja.) Mi-a fost frică să-i spun că da, pentru că am pe cineva în familie care e răcit de vreo lună. Ceea ce pe mine m-ar extermina, atât din punct de vedere fizic- în sesiune m-am îngrăşat un kilogram, dar presimt că răceala asta îmi va da cel puţin două jos, din nou, cât şi din punct de vedere psihic. Nu mai rezist lucrurilor rele, căci oricât de mult aş încerca să nu le bag în seamă, parcă dinadins apar altele şi mai şi. Cel puţin săptămâna aceasta, parcă a fost concurs de lucruri deranjante în viaţa mea.
De săptămâna viitoare, vreau să încep disciplina. Ca şi cum n-aş fi destul de obsedată şi meticuloasă cu asta, m-am gândit eu că ar fi bine să (îmi) impun o militărie mai accentuată.
Dar, până atunci, mai e weekend-ul la mijloc. Astăzi stau şi privesc apăraia de afară, pentru că n-am chef să ies şi să îmi îngheţe picioarele prin udătura asta oribilă. Mâine sarbătoresc, de fapt, sărbătorim, ziua lui Luca. Împlineşte 5 ani, e băiat din ce în ce mai mare, aşa că trebuie să mâncăm tort şi să tragem o joacă bună.
Comentarii