Simplu, Oana

Copiii noştri... se consideră exploataţi de către părinţi atunci când sunt rugaţi să ducă resturile menajere la pubela de la capătul blocului. Se simt bătuţi la cap atunci când sunt întrebaţi dacă şi-au făcut temele pentru ziua următoare, sau dacă şi-au învăţat lecţiile. Şi, în aceste cazuri, preferă să bată ţurca, pe româneşte spus. Găsesc că e mult mai uşor să umble fară scop pe străzi, să mâzgălească ziduri, să arunce cu corcoduşe după bătrâni (am văzut sceneta astă-vară), să înjure băgându-şi şi scotându-şi organe, şi trimiţându-se unii în mamele celorlalţi. Unde mai pui că literatura este ceva desuet- Internetul este baza!- de teatru sau balet n-au auzit nicicând- sunt nişte termeni la fel de vetuşti ca şi bunicii lor. Şcoală nu trebuie prea multă, căci părinţii oricum nu vor să-i facă nici medici, nici avocaţi- asta mi-a spus o cunoştinţă, cu ani în urmă, când fiul său picase examenul de capacitate. Şi unii se mai miră că fetiţele de grădiniţă, la întrebarea "Ce vrei să d...

Anul trecut, pe vremea asta, toamna plecase deja, cu frunze cu tot. Rămăseseră doar copaci golaşi, ce parcă aşteptau zăpada să-i îmbrace. Ieri am avut ocazia să mă plimb pe o straduţă a Braşovului (din păcate, n-am avut şi camera foto), unde toamna era încă absolut splendidă, şi de unde am cules un bucheţel de frunze colorate (şi ce dacă unii vor spune că făceau asta pe vremea când erau în şcoala generală?!), pe care le-am aşezat frumos, într-un bol cu pietricele de pe birou. Dacă tot e weekend, vă recomand, dacă nu să zăboviţi, măcar să priviţi, în trecere, Parcul Central. Prin natura lui, e un aranjament artificial , însă toamna şi-a pus o amprentă atât de... naturală asupra-i, încât nu poate fi decât încântător ochiului. E ultima zi de octombrie, şi probabil că mulţi dintre noi se gândesc cum şi când o fi trecut şi luna asta, sau la faptul că au mai rămas doar două luni până vom încheia orice socoteli şi cu anul acesta. Nu ştiu dacă e ceva bun sau rău, dar atâta vreme cât trecer...

Mă gândeam zilele trecute, că, teoretic, repet, doar teoretic, ar trebui să fim cei mai fericiţi oameni. Avem nişte artere asfaltate mai ceva ca la Paris , de-ţi vine să te dai pe patru roţi cât e ziulica de lungă. Plus că avem atâtea, şi atâtea, şi atâtea... sensuri giratorii prin oraş, încât ne învârtim până ameţim... sau mă rog, prindem aripi. Practic... nu suntem. Uite ce mai pot face sensurile giratorii , în afara bălmăjirii traficului. Apropo de încurcat şi descurcat, propun ca la 200 de metri înaintea fiecărui giratoriu (nu că ar fi atâţia metri între două giratorii, dar...) să se monteze un soi de ghid de utilizare. Că eu, una, m-am săturat de gibonii care circulă în giratorii dând prioritate de dreapta.

Definiţia din DEX: FERICÍRE , fericiri , s.f. Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină. Ştim că trebuie să fim fericiţi, că trebuie, într-un fel sau altul, cu uşurinţă, sau ba, să o găsim, să o trăim, să o împărţim. Presupun că e ceva indus prin gene în fiinţa noastră, că e finalitatea unui quest continuu, la fel ca în romanele feministe engleze; că beneficiem fie şi de un strop din ea, iar de ştim să o "înmulţim", cu atât ne va fi mai bine. Ceea ce mi-e limpede e faptul că nu primim nici instrucţiuni de procurare, şi cu atât mai puţin de folosinţă (îndelungată). Poate că tocmai acestea sunt motivele pentru care o dobândim uşor, şi o lăsăm să ne scape printre degete, mai ceva decât argintul viu. De cele mai multe ori, cel puţin în cazul meu, ori de câte ori simţeam că sunt atât de fericită încât aş putea să mă sufoc, ceva, oricât de mic s-a interpus, şi... m-a lăsat să răsuflu... şi să pierd şi ceea ce numeam fericire. Norocul a făcut ca imediat după, să îmi dau sea...

Probabil că picioruşele voastre s-au reobişnuit cu pantofii, care nu sunt nici ei sandale, dar sunt incomparabil mai comozi decât cizmele. Pielea voastră nu mai e nevoită să mai poarte asupra-i atâtea straturi de haine, precum a făcut săptămâna trecută. Fularele si băscuţele pot să mai aştepte. Astea sunt lucrurile pe care ni le zicem cu toţii în sine, la fiecare deschidere a ferestrei, dimineaţă de dimineaţă. În weekend îmi zicea cineva că s-au anunţat temperaturi colosale, chiar şi în luna noiembrie, vreme lipsită de precipitaţii de speriat - ce mai încolo, şi-ncoace, o vreme de vis . Acum 5 minute, de parcă ar mai fi lipsit ceva din peisajul acestei minunate săptămâni, din care tocmai minunile lipsesc cu desavârşire, lăsându-se înlocuite cu dezamăgiri, amânări, şi altele, deschid Jurnalul Naţional. Ceea ce trona pe prima pagină m-a lăsat mască. Ahaaa, deci, dragi meteorologi, la fel cum s-a tot întâmplat anul ăsta, iar v-am prins cu minciuna. De unde soare, de unde cald, de ...

Astăzi m-am trezit devreme, dar n-am avut ocazia să ajung departe, pentru că aproximativ toate s-au împotmolit. Şi astfel am pierdut ceva ore bune făcând mai nimic util, nici mie, nici societăţii. Am mers pe trotuare răsturnate (la propriu!), am înghiţit praf, m-am lăsat în voia Soarelui, am mâncat fără să mai ţin cont de cura care nu m-a slăbit mai deloc până acum. Am dat de uşi închise- vă zic şi vouă, ca să ştiţi, si să nu vă bateţi capul aiurea vreodată- bilete la Operă se găsesc doar cu începere din ziua de marţi. Că aşa-i la noi, săptămâna începe de-a marţea... Acum stăteam şi îmi lăsam nasul gâdilat de aburii unei cafele, şi mă gândeam că, într-un an, sunt zeci de astfel de zile. În care nimic nu vrea să meargă, în care toate se împiedică fără motiv, în care lumea e încruntată, chiar de Soarele zâmbeşte atât de frumos din înaltul cerului, de ţi-e mai mare dragul de viaţă; în care îi punem pe " dacă " şi pe " parcă " împreună într-o barcă, pe care o înc...

La umbra unui măr bătrân, din care, la intervale de câteva minute, mai cădea câte-un măr roşu-aprins, pocnind şi crăpându-se în iarba de la poalele pomului. Pădurea e mai colorată ca niciodată. Mi-aş petrece o săptămână întreagă, moţăind la amiază în iarbă, doar pentru a mă trezi în faţa ochilor cu nuanţele-i ce se amestecă. Din curtea unor vecini. Îmi pare că nu s-au inventat cuvintele care să fie îndeajuns de iscusite incât să poată descrie splendoarea unei astfel de picturi de toamnă, şi nici senzaţia pe care ţi-o conferă contemplarea ei. Desertul meu pe ziua de ieri. În weekend au fost 25 de grade, care au reînviat speranţa, au pus la colţ cizmele, şi au readus în atenţia mea papuceii comozi, tricourile, şi blugii suflecaţi (pentru că n-am crezut că va fi chiar atât de cald).

Ţin să îi anunţ pe onoraţii prezidenţiabili că, la noi în judeţ, toate e bune şi merge strună. Azi-dimineaţă, nici nu ies bine de pe străduţa mea, că în intersecţia cea mai apropiată văd o voluntară PeNeListă. La fel şi în următoarea intersecţie. În Tărlungeni bannere cu Crinişor . În Budila, Băsescu pentru România! , slogan scris mai mult " de picior ", decât " de mână ". Voluntari rurali n-am văzut- probabil că erau încă prin grajd, mulgând vaca, capra, sau oile. La întoarcere, la intrarea în Prejmer trona un banner gigant cu Mr. Geoană - frumoasă poza de campanie, chiar acceptabilă (măcar nu-i chior de-un ochi ca Băselu:D). La ieşire, acelaşi Băse pentru România . S-a gândit şi el, după 5 ani... În Braşov... n-am mai văzut voluntari, dar pe Aurel Vlaicu era o maşină de campanie de-ale lui Geoană. Ştiţi voi, maşină cu cort cu poza lui în remorcă, ce se plimbă aiurea pe străzi şi bulevarde, cântând de mama focului imnului de campanie. Campania (oficială)...

Da, stiu, cu toată multitudinea de culori ce mă-nconjoară în acest spaţiu, şi nu numai, n-aţi zice că am prea multe de-a face cu această zi. Însă, de cele mai multe ori, aparenţele înşeală, şi tocmai de aceea, prin ceea ce studiez, prin cărămizile pe care le tot zidesc, pentru o formare profesională corespunzătoare, am avut ocazia de a profita de această zi. Bazele desfăşurării anuale a zilei simbolice de 25 Octombrie, drept Zi a Justiţiei Civile, au fost puse în 2003, de către Uniunea Europeană şi Consiliul Europei. Ceea ce mi s-a părut cu adevărat remarcabil a fost intenţia Ministerului Public, care a declarat, cu 2 zile în avans, Ziua Porţilor Deschise în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, dar şi a instanţelor de judecată, în speţă, Tribunalul şi Judecătoria Brasov. O televiziune locală s-a precipitat să spună că braşovenii nu s-au înghesuit să desluşească dedesubturile justiţiei locale. Probabil că au considerat că au prea multe cunoştiinţe în domeniu. Nu mai dezba...

De pe vremea anilor de liceu (vorbesc de parcă aş avea vreo 80 de ani), şi o colegă ne aducea ciocolată de casă absolut delicioasă, făcută de mama ei, visez, şi visez că, poate, cineva, vreodată, îmi va face şi mie o porţie, maaare, şi cu multe nuci. Acum vreo lună, când eram la shopping, mi-am cumpărat o pungă cu lapte praf. Ăsta a fost primul pas. Cum am cumpărat-o, aşa am şi uitat-o pe unul din multele rafturi aglomerate cu de toate, din cămară. Ieri seară, mi se căşunase să-mi fac compot de mere. Ca-ntotdeauna, am uitat câte linguri de zahăr trebuie să pun, şi am scos din sertar cartea de bucate. Nu ştiu cum, dar s-a deschis exact la ciocolata de casă. Cred că azi-noapte, pe lângă meditaţii la matematică (nu ştiu ce-i cu mine, dar văd că am coşmaruri!), am visat doar ciocolată de casă. Simţeam mirosul pudrei fine de lapte, dulceaţa, nucile sfărâmându-se. Ce mai, trebuia să fac ciocolata. Aşadar, astăzi, după somnul eşuat de amiază, am suflecat mânecuţele-mi, am pus şorţul, şi am...

Zăpăceala, locvacitatea şi încăpăţânarea, toate, plus încă o mie altele, îmi sunt atribute de frunte. E drept, vorbesc mult, dar nu sunt genul de om care doar vorbeşte. Sunt zăpăcită, dar am o zăpăceală ordonată- voi ştii mereu de unde, cum, şi ce să iau, dintr-o gramadă mai mult sau mai puţin ordonată. Încăpăţânată, nici nu încape indoială- calitate de Berbec înnăscut- nimeni nu poate să mă scoată din ale mele (culmea e că, în majoritatea cazurilor, încăpăţânarea mea e cea care are dreptate:D). Cu toate cele înşirate mai sus, sunt paşnică. Nu îmi plac conflictele, de orice soi- de la certuri banale, şi până la războaie. În locul certurilor, găsesc mereu mai adecvată o discuţie civilizată, ce poate naşte soluţii prolifice ambelor părţi. În locul războaielor... aş face ceva ca să vin în sprijinul Lumii a Treia. Sunt prea mulţi bani, prea mult efectiv uman, prea multe planuri făcute în van, când toate astea s-ar putea "risipi" într-un mod mult mai... util. În fine, nu ...

De câteva zile, în fiecare dimineaţă, mă trezesc cu senzaţia că trupu-mi nu e altceva decât o felie de carne pentru şnitel, bătută cu un ciocan. La fel şi azi-dimineaţă- nici n-am apucat să mă dezmorţesc, că aud bubuieli, ce de îndată au declanşat alarmele maşinilor. Tuna şi fulgera, asta după ce prognoza meteo promitea că de astăzi începând, vremea îşi va reveni la o stare mai normală. Acum, nu ştiu dacă tunetele şi fulgerele de octombrie ar trebui, sau nu, să mă mire, având în vedere faptul că, anul trecut, în plin decembrie, cerul se lăsase cuprins de arcuri electrice, iar văzduhurile trăsneau de-ai fi zis că se desfac. Toamna asta ce nu mai e toamnă, ninsorile precoce, frunzele ce-au părăsit peisajul, deprimarea indusă oamenilor de către vreme, dar şi faptul că detest frigul, straturile de haine multe, umezeala, mă conving pe zi ce trece că trebuie să-mi duc la îndeplinire un vis, deloc recent. Anume, acela de a mă muta, pe timp de toamna târzie şi iarna, într-un loc însorit....

Am ales doar o mică parte din spectacolul Don Quijote , pus în scenă de către Baletul Operei din Paris. Vă recomand să îl urmăriţi în întregime- cu siguranţă nu veţi regreta:). Recomandare suplimentară: Festivalul Internaţional de Operă, Operetă şi Balet .

Cum de-ajungem să ne naştem, asta-i clar, sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Cum creştem- şi-asta e relativ simplu- cu mâncare bună, stil de viaţă sănătos, şi părinţi care să aibă grijă de noi. Cum trecem prin etapele vieţii, cum suntem educaţi, şi cum ne autoeducăm- asta-i greu. Sau complicat. Pentru că a educa un copil nu înseamnă doar a-l duce dimineaţă de dimineaţă la grădiniţă, şi, mai târziu, la şcoală. Trebuie, în primul rând, să îl modelezi în aşa fel încât să înceapă să înţeleagă dichisurile lumii, mecanismele ei, binele, răul, şi, cel mai important, oamenii ce o alcătuiesc. În cazul meu (şi de data asta sunt cel mai la îndemână subiect), până la aproximativa vârstă de 5 ani, bunicii au fost cel mai aproape de mine, de dimineaţa şi până seara. Asta nu pentru că am avut nişte părinţi iresponsabili, ci pentru că viaţa de prinţesă presupune şi eforturi şi muncă. Nu zic că a a fost rău. Ba chiar deloc. Poate că unii vor spune că bunicii sunt demodaţi, însă eu zic că tocmai conser...

Ţin minte, de când eram mai mică, reportajele despre descoperirea talentului ei, vernisaje, şi tablouri vândute pentru sume exorbitante. Astăzi, după somnul de amiază, butonam telecomanda, temându-mă, ca în fiecare zi, să nu dau din nou de tot soiul de vedete de plastic , blonde a' lu şi a lu ', sau cântăreţe cu o voce mai neplăcută auzului decât un răget de măgar. Însă, surpriză, la Happy Hour am găsit-o pe Alexandra . Mai frumoasă decât o ştiam de copil, deschisă, de o modestie aproape nemaivazută printre atâtea fiţe mioritice, fără ifose gen "Stai aşa, să-mi pun Vertu-ul pe masă (să vadă duşmanii că am)!", fără acid hialuronic în buze, sau sărmăluţe în cap. Stă în Beverly Hills şi poate fi aşa. Ale noastre vedete de carton stau prin Ferentari sau Dristor, şi sunt... ştim noi cum. În cazul Alexandrei, subscriu campaniei ProTV, "Jos pălăria!". Update : Am găsit un interviu recent cu ea, aici .

PS. E şi pentru tine, Pesica, pentru că o adori pe Shania, şi pentru felul în care ai încheiat aseară discuţia. Aveam nevoie să aud asta, mersi:)

Nu zic că-mi place vremea de afară. E cumplit de frig, şi e prea timpuriu ca să port cizme, haine groase, şi fulare. Bate un vânt care-mi buimăceşte suviţele de păr şi-aşa zburlite. E un aer ce usucă pielea şi un îngheţ ce pare că ar putea crăpa şi pietrele. Cu toate acestea, aseară am fost încântată să văd Tâmpa presărată cu zahărul pudră al zăpezii. Şi Republicii neumblată. Unde mai pui că fulgii mari cât palma se aşezaseră atât de frumos pe acoperişuri şi pe crengile copacilor. Ştiu, am spus-o deja, e mult prea devreme. Însă afară era o linişte atât de plăcută, în care îmi auzeam doar toculeţele cizmelor, şi cursul zăpezii topite, de-a lungul bordurilor. A fost întocmai liniştea pe care o căutam după o vară zgomotoasă. O vară întreagă, în care zi de zi, din zori şi până după miezul nopţii, mi s-a urlat în cap. La propriu- nu uitaţi că am un blestemat de parc sub fereastră. Astăzi, la fel. Frigul a împiedicat specimenele ce-şi fac veacul acolo să iasă din casă. Şi a fost bine. Atâ...

De când mă ştiu, mă paşte o umbră de invidie la adresa Sibiului, în mare parte, pentru felul în care arată oraşul. Spre deosebire de noi, care ne irosim energia înspre lucruri ce mai mult încurcă decât descurcă (vezi sensurile giratorii, şi alte minunăţii ale sistematizării rutiere), autorităţile locale sibiene şi-au concentrat atenţia înspre patrimoniul oraşului. Pe când Piaţa Sfatului a noastră este doar o umbră palidă a ceea ce ar trebui ea să fie, Piaţa Mare a Sibiului arată... că are viaţă. Clădirile sunt renovate, vopsite în culori vii, iar florile nu lipsesc. Noi avem o Casă a Sfatului de pe ai cărei pereţi se desprinde tencuiala, şi nişte ziduri medievale despre care, mai nou, un restaurator, expert în istorie medievală, afirmă că sunt renovate de mântuială, adicătelea, distruse forever. Lovitura de graţie a venit în 2007, când Sibiul a fost declarat Capitală Culturală a Europei. N-a fost doar un titlu, ci o şansă ca oraşul să devină scena centrală a unor importante manifestări...

Adineauri mi-am aruncat privirea înspre arhiva posturilor de pe blog, şi, chiar de nu sunt un geniu într-ale matematicii, am observat că numărul celor de pe anul trecut, împreună cu cele de până acum, din anul curent, însumează 400. Aşadar, împlinim (spun "împlinim" pentru că nu e doar o reuşită a mea, ci a voastră, celor ce aţi rezistat atâta vreme citindu-mă) 400 de textuleţe. Fericite, furioase, amuzante, cu poze, cu muzici alese, cu zâmbete, şi niciodată cu lacrimi. 400 de inşiruiri (reuşite, sau nu, asta doar voi o puteţi spune) de litere, cuvinte, şi rânduri. 400 de posturi în care am fost gura de aer proaspăt a unora, şi, mai recent, junghiul din coasta altora. Asta nu înseamnă nimic rău, ba dimpotrivă, o dualitate necesară. Nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc, şi să mă entuziasmez gândindu-mă cum va fi atunci când blogul va cuprinde 4000 de posturi:). PS. Îmi revine cinstea să fac, atât mie, cât şi vouă, un mic cadou muzical, drept răsplată pentru fidelitatea a...

Am făcut ochi pe la ora 8. Am deschis geamul- mirosul de iarnă de aseară se accentuase. Maşinile albe. Poieniţa de pe Tampa, albă. Vânt năprasnic, întocmai ca în toiul iernii. Bobiţele îngheţate se loveau cu putere de geam, de-ai fi zis că eşti în mijlocul unei furtuni de pietricele. Beau cafeaua în bucătărie, cu Bubu agăţat pe umăr. Vântul se înteţeşte, adunând în jardiniera de la fereastră zăpadă. Da, am zis zăpadă. În octombrie. De supărare, o iau pe maman de o aripă şi ne ducem împreună să căutăm hainele de iarnă. Şi cizmele. Pe care pentru prima dată le-am purtat aseară- n-aş fi vrut cu niciun preţ, dar vremea nu mi-a lăsat altă opţiune. Am scos la înaintare blăniţele, mormanele de fulare şi băscuţe (daaa, am o pasiune şi pentru astea. Probleme?:D), cizmele şed cuminţi lângă un dulap, şi aşteaptă să-şi facă datoria. Vântul s-a oprit. Dar a început, din nou, să ningă. PS. Anul trecut prima zăpadă a fost în noiembrie. E clar că vremea a înnebunit de tot...

Ok, dacă e necesar, o spun şi eu: Guvernul- piticot a picat. Zic eu, a primit fix ce-a meritat, după cele 8 luni de mandat. Moţiunea de cenzură a constituit subiectul zilei, în ziare, la teve , pe stradă, la radio, cred că şi în Cosmos. Şi tocmai din acest motiv, n-o sa pălăvrăgesc şi eu, aici, pe aceeaşi temă. Pentru că astăzi s-au întâmplat lucruri mult mai importante. Ştiam eu că toamna e un anotimp amăgitor. Acum e, peste o zi nu mai e. Azi, de pe coama Tâmpei au dispărut frunzele. Frunzele acelea perfect colorate, în nuanţe ideal îmbinate. Vântul le-a plimbat prin aer, le-a izbit de ferestre, de vitrine, de parbrize. Ploaia le-a condamnat la putrezire, lipindu-le de asfalt. Tălpile pantofilor le-au călcat, îngropând poezia toamnei. De-acum, au mai rămas doar crengi goale. Tot azi, am făcut ordine în garderobă. Ca de nenumărate alte ori, am ajuns la concluzia că am prea multe haine. Şi că, implicit, acest fapt mă face să întârzii minute în şir, ori de câte ori trebuie s...

Când eram mică, cea mai simpatică brânză era aceasta . De îndată ce-am zărit văcuţa asta, mi-am zis că ea a fost cea care i-a inspirat. Zâmbeşte pentru că mănâncă brânduşe. Poate că movul lor o va transforma în văcuţa Milka .

Oarecum speriată de avertismentele meteo pe care cam toate televiziunile le-au strigat în ultimele zile- cum că acesta ce tocmai s-a încheiat a fost ultimul weekend frumos (ultimul? Ultimul din toamnă, din an, din viaţă?!)- şi cum pe mine mă apucă dorul de ducă înspre locuri însorite, liniştite, şi populate doar de oameni civilizaţi, azi de dimineaţă am pornit hotărâţi înspre Dobârlău. Aveam planificaţi şi nişte musafiri (v-am zis că în curte n-am nimic cu ei) care ţineau cu tot dinadinsul să se preumble prin pădurile din jur, în căutare de ciuperci. N-aveam de gând să mă caţăr pe niciun coclaur, să-mi rup hainele prin fel de fel de arbuşti aplecaţi şi dornici să-mi scoată ochii, şi nici să culeg ceva ce în mod posibil m-ar fi putut otrăvi. Aşadar, toată dimineaţa mi-am petrecut-o împreună cu maman , în curte, grădinărind florile, tăind uscăturile, greblând nişte iarbă tunsă săptămâna trecută, şi făcând o minicăpiţă. În linişte. Doar linişte. Papa a făcut pe ghidul prin pădure- i-a ...

Dacă vreţi ca după o săptămână de muncă, să vă relaxaţi, să vedeţi nişte locuri frumoase, şi să respiraţi aerul îmbibat de mirosul frunzelor uscate de toamnă, vă recomand traseul Braşov-Buneşti. De nu vă veţi lăsa păcăliţi de pâlcurile de ceaţă întâlnite în cale, la o distanţă ce se parcurge uşor în timp de o oră (atenţie la radare, totuşi!), veţi ajunge la Mănăstirea Buneşti, ce poartă hramul Sf. Gheorghe. Ştiam de vreo 2-3 ani despre existenţa lăcaşului de cult, însă duminica trecută am fost pentru a nu ştiu câta oară invitată... şi n-am regretat că am dat curs invitaţiei. Situată într-o vale, la capătul unei şosele şerpuite (reabilitată, of course , de către CJ), mănăstirea (de maici) constă într-o bisericuţă superbă, înconjurată de chilii străjuite de nişte aranjamente florale aparte, toate extrem de bine întreţinute. De linişte... e linişte cât pentru tot Pamântul. Locul e rupt de lume, în jur sunt doar câteva dealuri, pe care s-ar putea să pască nişte oi. În rest, eşti doar tu şi...

Pentru că a trecut deja un an . Un an, şi nicio zi în care să nu mă fi gândit cum ar fi fost dacă ai mai fi fost lângă noi. Şi pentru că ai fost cel mai bun partener de plimbări, prin iarba înaltă şi udă de roua dimineţii, şi un veritabil înger păzitor.

Să tot fie o săptămână şi ceva de când supravieţuiesc fără computer şi Internet, sau cu Internet în doze foarte mici. Nu zic că mi-au lipsit ziarele online, nici site-urile de ce-ştiu-eu ce soi, ci mi-aţi lipsit voi. Lumea de aici. Sau blogolumea , aşa cum îi place lui Flavius să o numească. Mi-au lipsit lecturile zilnice, păţaniile de blogăr, precum şi blogo-bârfele. Aseară, imediat ce am ajuns acasă şi mi-am instalat computerul (pentru că a fost internat de urgenţă de joi până vineri), am intrat pe blogu-mi ( m-a mirat cum de nu s-au depus prin colţuri şi printre randuri pânze de păianjen), şi am început răsfoirea paginilor voastre. Nu ştiu cum, dar prima pe care-am apucat s-o deschid a fost aceasta , a cronicarului Ionuţu . Ceea ce scrie el acolo exprimă exact ceea ce am simţit eu aseară, când am primit confirmarea că nu mai pot trăi fără locul ăsta. Pentru că e printre puţinele lucruri care sunt doar ale mele. Care-mi poartă amprenta, care-mi suportă fără crâcnire mâniile, şi u...

Vă zic de la bun început că scriu "în deplasare". Acasă nu mai am net, de pe telefon n-o să am în veci răbdarea necesară ca să postez o bloguială de Doamne-ajută, aşadar, scriu câteva rânduri ca să vă promit că revin. Atunci când o să le revină bunul simţ şi celor de la eRDeeS , Internet providerii mei. A fost o duminică superbă, în care-am vizitat locuri noi, am revăzut peisaje dragi, şi am făcut, din nou, o căruţă de poze frumoase, de toamnă. Aşadar, scuzaţi rândurile fără diacritice- promit să rezolv problema imediat ce netul îmi va permite- şiii, ce să vă mai zic, să aveţi o duminică însorită în continuare, pe care s-o petreceţi numai alături de oameni frumoşi. Update : Promisiunea-i promisiune. Am îndreptat problema diacriticelor, acum ne (re)apucăm de blogăreală.

Sunt seri în care tot ce-mi doresc este să ajung în vârful patului, cu o cană de ceai fierbinte alături, cu o carte numa’ bună de citit, şi multe perne în jur, pentru susţinerea mădularelor ostenite. Şiii, da, sunt seri când până şi EU mă resimt după o săptămână de muncă şi nervi, muuuulţi nervi. Nu cred că cer prea mult. O simplă seară de linişte... nu pe malul Senei, nu în Vegas, ci la mine în cameră, repet, in linişte. Să tot fie vreo lună, o lună şi ceva, de când un vecin, care e şi şef de... scară, administraţie, sau ce-o fi aia- ăl’ de-a întrebat-o pe maman dacă eu sunt, şi dacă nu cumva am întreprins o schimbare de look- ne-a înmânat ţanţoş o invitaţie la nuntă. La nunta fiicei sale cu fiul unui alt vecin. Vecin de etaj cu mine. Avem un perete în comun, dacă nu mă înşel. Aaaaşa, bun. De mers e clar că nu. Nu-mi plac oamenii care-mi sunt vecini şi tocmai pentru că nu sunt o ipocrită nu merg. Plus că nici nu mă salut cu progeniturile ce tronau în front row -ul invit...