Despre cei care nu merită titulatura de oameni

  Ca să vă creez o minimă idee despre dispoziţia mea, care nu era sub nicio formă una de primit musafiri, vă spun  că în ultima săptămână a fost un haos generalizat în jurul meu, la care s-a adăugat şi boala cuiva din familie (nimeni extrem de apropiat, slavă Domnului, dar îndeajuns ca să răstoarne toată familia pe dos). În plus, mâine încep examenele, aşa că am fost într-o cursă continuă treburi-citit-treburi-citit.

  După cum spuneam, ieri, cam pe când munceam de zor la nişte acte, şi când cautam ceva extrem de important, o sună pe maman la telefon o persoană, la care ţin, de ce să mint, şi care îi spune că are treabă la contabila care stă la două blocuri distanţă de mine. Ce era să-i zică- hai la noi!.

 

   O poftim în casă... şi, când păşeşte în cameră, începe să ţipe: Ce-i cu ăsta aici?!?!?! Zic eu: S-a aşezat ca să doarmă... Aici?! Da, aici, are toată casă la dispoziţie, din moment ce ni l-am asumat ca membru al familiei!

  Se referea desigur, la Bubu, motanul meu, care se aşezase galeş, încă dinainte de a veni ea, pe canapea, ca să doarmă. Nu are interdicţii pe nicăieri în casă, mai puţin în zonele unde şi-ar putea ascuţi ghearele pe tapiţeria mobilei. Ştiam că musafira nu suportă pisicile, ne-o mai aruncase în fată de nu-ştiu-câte ori, ba mai mult, specifică de fiecare dată că pisicile trebuie sa stea afară, nu în casă.

  Când să cred ca a terminat cu aversa de cuvinte dispreţuitoare la adresa motanului, începe iar: Eu i-aş da două de-ar zbura de-aici! Nu i-am mai spus nimic, dar i-am oferit un scaun, ca nu cumva să se contamineze cu vreun fir de blană de pe canapea (nu că i-ar cădea lui Bubu, dar...)

  Ok, poate tu i-ai da una, dar noi nu îi dăm. Îl considerăm un suflet ca noi, îl îngrijim (poate uneori excesiv de mult), e extrem de curat, nu face mizerie nici să-l rogi, e vaccinat periodic, deparazitat, spălat, tot periodic, la salonul pentru animale, e simţit şi inteligent, ştie chiar şi să salute persoanele care îi sunt simpatice, ne iubeşte şi ne consolează atunci când avem o zi proastă, fară ca sa ne întrebe insistent de ce suntem supăraţi, e harnic şi priceput la prins şoricei, cârtiţe, şi alte mici orătănii de prin grădină, şi, cel mai important, e al nostru, şi nu, nu a fost de la început, fiind abandonat de nişte oameni răi, care îl băteau, şi nu l-am schimba cu niciun altul din lume. Presupun că tocmai viaţa amară pe care a dus-o vreme de una an şi ceva l-a transformat în sufleţelul nobil care e acum.

  Aş putea să continuu lista de motive pentru care îl iubim la nesfârşit, mai ales că m-am aprins acum, din pricina musafirei. Să ne înţelegem, animalul de casă al cuiva poate fi şi un hipopotam, şi un ponei, şi un papagal, poate fi splendid sau hidos. Am văzut, nu o dată, oameni care îşi plimbau câinele care rămăsese cu doar trei picioare, asta nefăcându-l nicidecum un paria pentru familia lui. Dar omul care îl îngrijeşte îl adoră, şi defilează cu el, animalul, de orice specie ar fi, orice varstă, look, sau sanătate. Tocmai asta nu îţi dă dreptul de a te isteriza într-o casă unde un om adăposteşte un animal. Gândeşte-te la numărul de animale care stau un stradă şi cerşesc o bucăţică de mâncare, ori un castron cu apă, în zilele toride de vară. Nu ai dreptul să te iei de animăluţul meu, nu ai dreptul să îmi spui unde să doarmă şi unde nu, nu ai dreptul nici măcar să îl ameninţi că îi dai una. Dacă tu eşti atât de imbecil încât să crezi că singura rasă care merită să trăiască pe Pământ este omul, e problema ta. N-ai decât să crezi că ai putea trăi doar printre oameni. Eu mă îndoiesc profund că ai putea. Atunci când oamenii ar deveni prea răi şi mai ingraţi decât ai putea duce, unde te-ai întoarce dacă nu ai avea animale? Am mai auzit oameni spunând că nu îşi imaginează cum ar fi viaţa cu un animal în casă. Le spun eu cum ar fi- superbă. Ar avea fiecare dimineaţă mai frumoasă, ar avea responsabilitatea unei alte vieţi înafara celei proprii, ar învăţa să împartă şi să iubească bucăţica de blaniţă sau puf însufleţită care s-ar cuibări în braţele lor seara, când vin obosiţi acasă.

  Oamenii de felul acesta nu pot fi categorisiţi nici măcar ca fiind egoişti, şi nu pot fi niciodată schimbaţi. Sunt răi, nepăsători, exact genul vecinilor care se uită cruciş la tine când duci o pungă cu mâncare sau o sticlă cu apă maidanezilor din cartier. Şi, ce e mai rău, îşi învaţă copiii să fie la fel. Mereu aud oameni în toată firea spunându-le propriilor copii că pisicile zgârie, câinii muşcă, şi alte baliverne de genul. 

  În loc de încheiere, o să vă spun că animalele nu cunosc noţiunea de trădare. Poate că asta vă va da de gândit.