Rarisim, şi nici atunci

  Se întâmplă ca o dată, de două ori pe an, să mai am şi eu o zi proastă. Pardon, extrem de proastă. Şi în a cărei dimineaţă mă trezesc în nişte dureri cumplite, care nu mă lasă nici măcar să mă dau jos din pat, ca să înghit nişte pastile.

  Eh, dintr-un astfel de motiv, astăzi am stat în pat până la 10 si un sfert, fapt pentru care am funcţionat aiurea toată ziua. Nu ştiu zău cum s-or fi simţind cei care dorm în mod curent până pe la 12-13.

  

  Acum vreo 3 ore, am încercat să dorm un pic, pentru că eram obosită de atâta luptă cu durerea. Zis şi făcut- m-am instalat în pat, cu motanul alături, şi am încercat să adorm. De îndată ce am pus capul pe pernă, în faţa ferestrei au început să cânte trompete, tobe, şi alte acareturi de gen, şi au ţinut-o tot într-un cântat vreun sfert de oră. Apropos, cine le dă voie ăstora să umble pe străzi aiurea şi să deranjeze tot oraşul?!

  Cu chiu, cu vai, termină de cântat. Răsuflu uşurată, mă afund în pernă. Nu trec 2 minute, vecinul de deasupra începe să mute mobila. Dacă n-ar întreprinde aceasta acţiune în fiecare zi, la orice oră, şi trântind-o şi dând-o de-a dura, n-aş fi comentat nimic. Am făcut mărunţel din buze, şi mi-am tras pătură până peste cap, de nu mult mai aveam până ce mă sufocam.

  Reuşesc să adorm. Mă trezesc pe la 3, in ţipete, bubuieli, şi alte ţiuieli, numai bune pentru nervii mei sensibili de azi. Vecina de dedesubt vorbea, de fapt, urla la telefon de o puteam lejer auzi, iar boul vecinul de deasupra continua să mute mobila.

  Nu există bucurie mai mare pentru mine decât să scap odată de blocul ăsta, şi de toţi cei care îl populează. Atunci, singurele surse de deranj vor fi trilurile de păsărele, concertele de talangă, şi latratul câinilor.