Alb. Şi nu mă supăr.

  Nici n-am cum... La felul în care se bucurau astăzi copiii, la scrâşnetul zăpezii sub bocănceii lor mici, şi la zecile de bulgări pe care îi aruncau pe te-miri-unde, nu pot decât să empatizez cu starea asta lejeră, de vacanţă, pe care o induce ninsoarea.

  

  Acum, seara, când am intrat în dormitor, era o lumină gălbuie, odihnitoare, care, da, provenea de la zăpada de afară. Cu o farfuriuţă cu brioşe alături, şi o cană de lapte fierbinte, albul s-a transformat în ocazia perfectă de a scrie aici- poate că, odată cu zăpada, îmi revine şi inspiraţia.

  În urmă cu vreo oră, în parc au apărut nişte oameni mari şi un copil. Copil care se distra alergând prin zăpadă ce îi ajungea aproape până la jumătatea picioruşelor lui scurte, şi care arunca bulgări în cei mari, care nu se supărau.

  Avem nevoie de apucături copilăreşti. Mai ales mâine, ca să vină Moşul.

PS. Când am ieşit, am văzut doi copiii care se luptau să facă un om de zăpadă.

PS2. Cred că mâine, în loc să învăţ, îmi voi încălţa din nou moonboots-ii (a se citi picioarele de elefant), şi voi ieşi să surprind iarna. Nu se întâmplă mereu ca zăpada să îmbrace din prima atât de frumos toţi copacii.

PS3. În perioada asta sunt binedispusă. De ce? Pot cânta Rudolph the Red-nosed Reindeer şi alte cântecele simpatice fără ca lumea să se uite cruciş la mine:D.