Motive

De vreo săptămână-două, au început să apară căpiţele. Multe, multe de tot, mai multe parcă decât în anii trecuţi. Nu scapă niciuna nefotografiată:).

Motiv.

Cimbrişor. În copilăria mea, toate poienile satului erau împânzite de floricelele astea mici, dar parfumate. Între timp, unii şi alţii s-au trezit să tragă lemnele din pădure pe respectivele poieniţe, iar floricelele s-au rărit. Motiv.

Despre versantul Piliştea, aşezat chiar în spatele casei mele, dar fotografiat aici de departe, se spune că ar avea în vârf un lac fără fund. Papa îmi povestea că, atunci când era mic, acolo sus se afla un punct de observaţie. Mă chinuiesc de doi-trei ani să ajung sus acolo (e cam mult de mers, iar eu nu sunt prietenă cu zgârieturile dobândite prin pădure), ca să văd ce şi cum. Motiv.

Şi caii pozează. Ştiţi ce-mi place la caii consătenilor mei? Că sunt toţi graşi şi îngrijiţi, că sunt cai de munte, cu picioarele groase, şi foarte puternici. Căluţul ăsta poate fi şi călărit, dat fiind că e foarte blând. Şi el, motiv.

  M-am tot gândit ce titlu aş fi putut da acestei înşiruiri de poze. Şi a venit ideea "motivelor". Tot ceea ce aţi vazut aici până acum, vedeţi mai sus, şi veţi mai vedea mult timp de-acum încolo, reprezintă motivele mele. Motivele pentru care nu renunţ. Şi pentru care nu fug în altă parte. Cred, cu tărie, că atâta vreme cât am la dispoziţia mea asemenea lucruri simple, dar nespus de semnificative, pot spune că lumea se mai poate salva. Acolo uit de tot, nimeni nu vorbeşte de criză, nimeni nu e îmbufnat, lumea zâmbeşte atunci când mă salută pe uliţă, acolo îmi găsesc liniştea în care n-am nevoie de mască. 

  Sunt şi vor fi mereu motivele pentru care n-aş renunţa nici în ruptul capului la locul acela.