Simplu, Oana

Stiu ca din ceea ce urmeaza sa scriu ar putea rezulta ca sunt o impatimita a acestui gen muzical, insa nu, nu ascult muzica populara... Intotdeauna am apreciat-o, am considerat-o o parte integranta a culturii folclorice romanesti, dar am crezut mereu ca se asculta intr-un anume cadru, cu ocazia unei nunti sau a unui spectacol etc... Ei bine, de 3 seri incoace, in timp ce rataceam prin hatisul de canale TV, care, in ultima vreme mi-au devenit din ce in ce mai apatice, mi-a captat atentia Festivalul National de Folclor de la Mamaia... Da, au si o sectiune de folclor, pe langa cea consacrata, de muzica usoara... "Usoara" e bine zis: din franturile pe care le-am prins din zbor, tot ce pot sa spun e non-valoare, talente irosite aiurea si prost gust vestimentar... Cam atat, mai mult nu stiu... Daaar, sectiunea de folclor a fost ceva... Privilegiata in primul rand de prezenta pe scena, ca prezentator, a Iulianei Tudor, al carei stil, modestie si pasiune le voi admira intotdeauna...

Ne apropiem cu pasi repezi de sfarsitul celei de-a doua luni de vara... Si nici macar n-a fost vara adevarata... De-abia ce-am apucat sa prind un pic de crusta ciocolatie, si ploile au venit, transformandu-se in musafiri din aceia nesuferiti, care stau, stau, dar uita sa mai plece... Azi, desi n-am iesit din casa, am avut una dintre cele mai placute zile de saptamana trecuta incoace... Eu spre deosebire de tara noastra, am avut o musafira placuta, cu gura pana la urechi si mereu pusa pe sotii... Oare cine? Pesica, bineinteles, lovable ca-ntotdeauna... In momentul de fata are o amigdala, nu scriu cum, ca zice lumea ca am luat-o razna de tot, din cauza ghetii... I've told you I'm always right... Ca de obicei, aveam ceva foarte clar definit de scris aici, dar asta era azi-noapte inainte de a adormi... Si am promis, demult, ca imi voi nota ideile... Ti-ai gasit... Eh, oricum, am gasit altceva, mult mai funny... De la mine pentru Pesica, si pentru sufletele noastre... Doamne, ce man

Luna aceasta n-a fost deloc una prolifica pentru activitatea mea de pe blog... Si nici macar eu nu stiu de ce... Poate caldura, de care, cat de curand ne va fi dor, poate oboseala de tot si toate... De cateva zile ma tot bate gandul sa scriu despre un lucru pe care, inevitabil, il facem cu totii... Am intrebat mai multe persoane, si n-am gasit o denumire exacta a acestuia... E vorba de acel moment in care incepem sa ne mintim sinele si sa ne inchipuim ca ceva sau cineva la care tinem, fie din suflet, fie cu dintii, e asa cum ne-am dori noi sa fie, si nu asa cum este in realitate... Sper ca nu suna aiurea, complicat, intortocheat sau altcumva, ci asa cum ar trebui... Iar ceea ce m-a inspirat au fost pataniile recente ale unei prietene de-ale mele... Si chiar si eu fac lucrul asta, desi uneori sunt prea incapatanata s-o recunosc... E exact ca in momentele de "monolog" cu oglinda... Vezi ca ai cearcane, arati oribil... Iti spui ca se aranjeaza cu fond de ten sau pudra- gata, ara

In tumultul tuturor lucrurilor mai mult sau mai putin ciudate care mi se intampla de un timp incoace, am avut timp de-abia ieri seara sa imi dau seama de ceva... De faptul ca, acum 4 ani eram cea mai fericita pentru ca imi indeplinisem visul de a fi eleva la "Unirea", avand in vedere ca ma vedeam acolo inca de prin clasa a 6a... Ieri, cand am aflat ca am intrat la Drept, visul meu de prin clasa a 8a, nu a fost nimic... Nici macar un zambet schitat, si niciun chef de viata... Tot ce fac in ultima vreme e absolut mecanic, nu mai trece prin niciun filtru inauntrul meu... Fac ceva fie pentru ca e un simplu ritual, fie pentru ca trebuie... Ieri am ras isteric, desi nu aveam absolut niciun motiv, dar am si plans cand am ascultat melodia ce am postat-o ieri... Totul s-a soldat spre seara cu o migrena ingrozitoare, cireasa de pe tort... Azi am evadat, satula de tot, la Dobarlau... Am venit plina de noroi de pe labutele lui Maxx, blana de Tomita, si mi-as fi dorit sa nu mai parasesc s

Sunt mandra ca nu mi-am dezamagit Pesica, si am scos-o la o tura in oras... Ah, am uitat sa dam muzica... Stie cine trebuie cum anume... Trecem peste... Am facut si poze "after", ca n-am apucat pana acum, ne-am distrat si am papat... Cum ziua se apropia de perfectiune, fiindca dimineata am facut si shopping "da calitate", cum am ajuns acum acasa, guess what? Se putea oare sa imi fie data o zi de la Dumnezeu in care sa nu-mi fie sila de lumea asta? Bineinteles ca nu... Asadar, in vecini, chef cu manele, cocleti, Jaga Jaga si Suparat sunt, Doamne, iarasi, suparat... Uff... Mai, mai, as dansa si eu un pic pe masa... Neah... Seara perfecta... Nu imi mai trebuie nici fundal sonor, am tot, inclusiv racnete ca-n codru, ca doar de-aia ne intitulam tara europeana cu acte in regula, nu?

Mi se confirmase inca de saptamana trecuta, de la intalnirea de clasa, ca nimic nu mai e cum a fost... Iar acum a venit vremea sa ne luam, care incotro, zborul din acel TOT pe care il incropisem... Alex e doar primul, dintr-o lista destul de numeroasa, care pleaca... In fond si la urma urmei, ne vine fiecaruia dintre noi randul sa plecam in expeditia de cucerire a visului nostru de viitor... Pentru ca poza asta nu va inceta niciodata sa-mi trezeasca cele mai frumoase amintiri...

Da, m-am intors... N-aveati cum sa scapati de mine... Oricat de mult mi-ar placea sa ma plimb, tot acasa e mai bine... Si de data asta am ajuns la concluzia ca, oriunde ai merge, cu oricine te-ai distra, tot acasa e mai bine... Aseara cand am descuiat usa si l-am vazut pe Bubu intampinandu-ma, m-am simtit la mine, in lumea mea, intre peretii mei, si mai ales in patul meu... Parca niciodata nu m-am simtit atat de departe de casa- nu gasesc nici eu o explicatie concreta... Tot ieri, pe cand ma ascundeam de caldura torida de pe plaiuri moldovenesti, si in timp ce incercam sa imi revin dintr-un soc suferit, am simtit mai mult ca oricand un dor apasator... Si nu mi-e frica sa spun ca aveam nevoie de o imbratisare... Da, vreo problema? De ieri incoace, ma tot framanta gandul ca eu am ascultat intotdeauna de instinctul meu... Nu mai stiu exact cu cine am purtat o discutie, mai demult, si imi spunea ca nu merge aproape niciodata pe mana instinctului, pentru ca nu reprezinta o certitudine... In

Nu am fost copii cu scutece de unica folosinta... Mancam piure de morcovi adus cu pile din Germania... Ceai chinezesc, in cutii albastre... Daca erai mai norocos, mama sau tata aveau prieteni pe-afara si iti mai faceau rost de-o salopetica de velur rosu, de bocancei de rapper, si tricouri multicolore, ce sa mai vorbim de carucioare, care erau o adevarata comoara la casa omului, desi pe-al meu l-am vazut doar in poze... De ziua noastra nu primeam telefoane mobile, Ipod-uri sau jocuri de computer... Eu una ma multumeam cu dulciuri din Turcia, aduse de-o prietena de-a mamei, si pe al caror gust n-o sa-l uit niciodata... Imi aduc aminte si acum de setul de oale de inox primit pe la nu stiu cati ani, de ursul Panda, primit la 4 ani, mai mare decat persoana mea pe-atunci, pe care il am si acum la loc de cinste in camera mea, si la care n-o sa renunt nici picata cu ceara, de jucariile de plus primite in dar de la nasa mea, de rochita cu cirese de la vreo 8-9 ani, patutul de papusi pe care mi

Pentru ca am lasat sa treaca prea multe zile din luna asta, fara sa postez nimic... Multumesc, Taniutz, pentru poza...