Nespuse

 

Se opriră pe o plajă aproape pustie, pe care o vedeau prima dată. S-au așezat să privească cum se întrepătrund înserarea și marea, înghițind ziua, ca s-o înlocuiască cu întuneric și vânt răcoros. Corpurile lor curgeau neîntrerupt unul în celălalt, prin braţele şi degetele împreunate. Din afară, ar fi putut părea o clipă minunată. Și, oarecum, așa și era.

Dar câteodată intervine frica asta, care apare ca de nicăieri și mușcă înfometată. Își simțea inima bătând în afara limitelor corpului ei și asta o speria teribil.

- Nu-mi mai aparțin, se gândea aproape cu groază. Sunt toată iubire pentru omul ăsta. N-o fi nesăbuință? Nebunie?

Se simțea atât de vulnerabilă c-aproape ar fi putut plânge. Sentimentul ăsta îi apăsa sufocant pe piept. Ar fi vrut să-l poată scoate de acolo și să i-l arate. Dar cum să-i zică asta? Te iubesc dar mi-e și mi-e frică să te iubesc atât. Cum ar fi putut să-i explice? Ce să-i explice?

Mai târziu, pe drum, în mașină, și-a găsit curaj doar cât să-l întrebe alintat, în modul acela al lor, care le plăcea amândurora și cu care se jucau pe rând:

- Când ajungem acasă, o să mă mai ții în brațe și-o să mă mai mângâi?
- Da, iubito.

Avea nevoie să stea suficient de mult în brațele lui cât să înțeleagă din mângâierile lui, ca-n atâtea alte dăți, că el nu o să îi facă rău.

 Să-și aducă, pe rând, aminte că poate să creadă în el, că e în siguranță. Că bărbatul ăsta i-a sărutat o dată glezna, că bărbatul ăsta o caută noaptea în somn, ca să o țină în brațe, că o îmbrățisează până la suflet, că nu se simte nicicând mai ocrotită ca atunci când se află în brațele lui. Că îi lasă mereu ultima bucățică de ciocolată sau ultima gură de cafea, că îi sărută fruntea cu drag, sau că îi mângâie părul ca s-o liniștească.

Pe drum îl privea conducând. Îi mângâia obrazul, ca să-i simtă pielea pe degete. E același. E tot el. Nu, nu trebuie să se teamă. Rațional, știa. Dar cumva, teama aceea, aparent inexplicabilă, aproape idioată, nu ceda la argumente. Nu știa niciodată exact ce anume o provoca: poate ezitările lui aproape imperceptibile, dar dureros-evidente, poate distanța aceeaa care se căsca dintr-odată între ei, ca și cum ar fi fost, preț de câteva respirații, despărțiți de câteva galaxii, poate felul cum absentau câteodată ochii lui, sau gândurile acelea care îi întunecau privirea, dar despre care nu îi povestea niciodată nimic .

Frica a însoțit-o până acasă. S-a pus între ei în pat și a îmbrățișat-o înaintea lui, așa că a dormit greu și puțin, apăsată de parcă-ar fi purtat toată suferința lumii pe piept.

Abia a doua zi, spre seară, a reușit să o dea la o parte. A fost nevoie de vocea lui, iar moale, iar blândă, iar iubitoare. Privind-o iarăși în felul acela al lui, minunat când îl simțea sincer, ea a înțeles din nou din ochii lui tot ce trebuia.

S-a gândit atunci că poate dragostea asta pe care o simte pentru el o va ajuta să se salveze de ea însăși. O va vindeca de frică. Frica cu care trăiește de atâta timp și pe care n-are decât uneori curaj să și-o recunoască: că nu e suficientă pentru a fi iubită. Și că fără frica asta, pe care, iată, n-o poate ucide de una singură, ca pe celelalte, va fi în sfârșit liberă.

Gândind la asta, descoperi că, de fapt, cel mai curajos lucru din lume pe care-l pot face oamenii nu e să-i iubească pe alții (asta e chiar simplu), ci să se lase iubiți de alți oameni.