Percepții

 

Aseară am schimbat câteva vorbe cu un director de instituție culturală brașoveană. Răspunzând la felicitările mele, mi-a împărtășit cât de important e să aibă un feedback pozitiv la ieșirea oamenilor din sala de spectacol și despre câtă mulțumire îi aduc zâmbetele spectatorilor. M-a impresionat faptul că încă mai există oameni, așa naivi, cum sunt și eu, care speră ca prin munca lor să aducă bine în viața altora. Că mai sunt persoane care înțeleg că lumea e mult prea ocupată, preocupată și stresată de viața cotidiană ca să mai suporte filme tragice, lacrimi și certuri. Le este suficient ce trăiesc zi de zi, no need for more.

De asta au fost sălile de cinema pline la filmul Teambuilding. Pentru că, în ciuda faptului ca e o comedie de moravuri, filmul te face să râzi, sincer și cu poftă. Iar noi suntem un popor învățat să nu râdă. Ci să fie înverșunat și încruntat.

Astăzi, în schimb, am participat la o liturghie urmată de o slujbă de pomenire. Mi-a prins bine, până la momentul în care cantorul a început să îngâne un cântec despre un copil care își plânge mama, săruturile pe care ea i le dădea pe obraz când era mic, lacrimile pe care le-a vărsat la moartea mamei, amintirile, etc. Lacrimogen e puțin spus. Enoriașii au început, care cum, să își tragă nasurile, să își șteargă ochii, ce să mai, totul se transformase într-o scenă pe care o doream cât mai degrabă sfârșită. Dar nu, a continuat. În cântecul îngânat, mama era în ceruri, locul copilului era TOT în ceruri. Nu!, striga mintea mea de copil rămas fără mamă, locul meu e aici, pe Pământ, sunt vie, respir, trăiesc, mama trăiește prin mine, o simt în orice fac. Nu mai cânta!

Și uite-așa, ceea ce ar fi trebuit să fie o alinare pentru enoriași și pentru familia îndoliată, s-a transformat într-un bocet general, cu batiste ude și ochi roșii.

Nu mi-e frică să fiu vulnerabilă, dar astfel de plăceri sadice din partea unor personaje-cheie ale comunității în care oamenii își pun nădejdea și față de care își plâng ofurile sunt o mare problemă. Una care se adaugă problemelor pe care oamenii le au deja. Nu mai au nevoie de astfel de suferințe inutile. Și dacă tu, ca preot, nu ai înțeles asta, mi se pare că faci meseria asta degeaba...sau, pur și simplu, nu ai vocație.

Mi s-a creat paralela asta în cap, între domnul de aseară, preocupat de nevoia de bunăstare mintală a spectatorilor și de extragerea lor, fie și pentru 2-3 ore, din realitatea cruntă, și preotul (cred că el alesese melodia depresivă, nu cantorul...) de azi, care a ținut morțiș să vadă oamenii plângând. Plânsul e sănătos, dar doar atunci când te ajută cu adevărat, nu când îți zgândăre inutil răni, nu când iți e provocat fără nicio milă.

Just sayin'...