Ce poate fi aşa de greu într-un ,,mulţumesc"?

  Astăzi, pe la prânz, eram într-un centru comercial şi am intrat să iau o revistă de gastronomie. În faţa mea mai era o femeie, eu stăteam cuminte cu revista în mână şi mă mai uitam împrejur ca să mai văd ce şi cum. Lângă mine apare o individă, de vreo douzecişiceva de ani, după vestimentaţie ospătăriţă/chelneriţă sau ceva de genul. I-am dat revista vânzătoarei, când să scot portofelul, văd că individei de lângă mine, care îşi scosese şi ea nişte bani din buzunar îi cade o bancnotă. În vreme ce îi achitam vânzătoarei preţul revistei, îi şi spun individei că i-au scăpat nişte bani din mână. Mă priveşte ca o vită încălţată, se apleacă şi îi ridică, se mai uita încă o dată, cu o privire de parcă i-aş fi spus cel puţin să-şi culeagă creierul neted de pe jos. Ies din magazin.

   Românii ăştia au un comportament... ceva de speriat. Mă gândesc că în momentul în care i-am spus că i-au scăpat banii, i-am făcut un bine, pentru că, din câte ştiu eu, banii nu cresc prin copaci. Cel puţin la mine, au fost întotdeauna munciţi. De ce a ales dom'şoara să mă privească precum viţica poarta nouă, fără să scoată măcar printre dinţi un ,,mulţumesc", habar nu am. Oricât aş încerca, dar nu mai încerc, nu mai găsesc nicio motivaţie şi niciun soi de scuză, pentru niciunul din comportamentele astea dubioase ale românilor. 

 

  Se pare că va trebui să scap de instinctul care îmi dictează că, dacă o mică fapta bună nu îmi scade gradele, la fel se va întâmpla şi cu persoana căreia îi este adresată fapta. Unii se tem de bun-simţ mai ceva decât s-ar feri de o molimă.