Apogeul proastei dispoziţii

  ... e atins atunci când mi-e greu să mă duc până la coafor. De regulă, atunci când am o zi proastă-proastă, mă refugiez la coafor. E frumos acolo, cu doamne cu căşti pe cap, sub care se întrezăreşte câte o culoare turbată de vopsea de păr, cu şuviţe blonde detestabile sau cu sprâncenele maglavaisuite în aceeaşi nuanţă, doamne care vorbesc câte-n lună şi-n stele, şi îţi cer părerea chiar dacă e prima oară când te văd la faţă. 

  La coafor e frumos, nimeni nu te cunoaşte, înafară de coafeză, căreia nu te simţi niciodată obligată să îi povesteşti despre tine mai mult decât vrei. La coafor aş putea sta o zi întreagă. Nu mai povestesc de felul în care coafeza se joacă cu foarfeca şi pieptenele în părul  meu lung. Îmi place să număr bigudiurile din raftul de lângă oglindă, să vorbesc despre fixativ şi gumă de păr, atunci când problemele mele adevărate sunt altele.

  Dar da, am ajuns să îmi fie greu să mă duc la coafor. De câteva zile trăiesc senzaţia că mă apropii de un moment asemănător unuia care s-a întâmplat în urmă cu un an şi jumătate, şi prin care atunci am jurat să nu mai fiu nevoită niciodată să trec. Nu am nicio dovada că voi trece din nou, dar nici o certitudine că nu. Aşteptarea asta mă apasă mai tare decât vremea neprietenoasă de afară. Dacă sinistrul s-ar petrece, ar durea mult mai tare decât udă o ploaie de primăvară atunci când eşti prins pe stradă fără umbrelă şi cizme de cauciuc.
   

  Cred că până la urmă îmi sun coafeza.