De inimă frântă
Luni de zile folosești tot felul de trucuri ca să uiți, deși nu e vorba de uitatul propriu-zis, ci de a închide, sub cheie, într-un sertar al ființei tale, tot soiul de momente, trăiri, senzații... ori gusturi, parfumuri, atingeri.
Te chinui să adormi fără pielea catifelată care te învelea seară de seară.
Pleci unde vezi cu ochii ca sa ștergi, oarecum selectiv, toate astea. Ți se spune sa nu speri. Încerci să dai delete buzelor lui de pe buzele tale, de pe gâtul și umerii tăi.
Nu privești la poze făcute în locuri odinioară vizitate împreună, e prea dureros.
Înoți, sub apă nu îți vine aproape deloc în minte- e mai important să nu te îneci decât să faci față întregului morman de amintiri care uneori vine rostogol spre tine.
Trec zile, trec luni, trec ani. Uneori auzi câte o melodie și îți pare rău că nu ai scris-o tu, atât de bine îți redă starea.
Brusc, parfumul revine. Amintirile parcă prind viață din poze, prietenii cu care stați la cafea sunt aceiași din vremurile bune. Pielea îi e la fel de catifelată, barba nerasă de două-trei zile te înțeapă plăcut, pe gât. Te strânge în brațe de parcă alaltăseară ar fi facut-o ultima dată. Nu aduce în discuție nimic neplăcut, a suferit și el, cu siguranță.
Întrebarea la care vreau sa ajung este următoarea: dacă îți tot oferi crâmpeie de inimă, unde o să ajungi? O să te ajute, în final, la ceva? Sau îți vei pierde și ultima frântură din ea care te lăsa să te atașezi, să ierți, să fii OM?
Te chinui să adormi fără pielea catifelată care te învelea seară de seară.
Pleci unde vezi cu ochii ca sa ștergi, oarecum selectiv, toate astea. Ți se spune sa nu speri. Încerci să dai delete buzelor lui de pe buzele tale, de pe gâtul și umerii tăi.
Nu privești la poze făcute în locuri odinioară vizitate împreună, e prea dureros.
Înoți, sub apă nu îți vine aproape deloc în minte- e mai important să nu te îneci decât să faci față întregului morman de amintiri care uneori vine rostogol spre tine.
Trec zile, trec luni, trec ani. Uneori auzi câte o melodie și îți pare rău că nu ai scris-o tu, atât de bine îți redă starea.
Brusc, parfumul revine. Amintirile parcă prind viață din poze, prietenii cu care stați la cafea sunt aceiași din vremurile bune. Pielea îi e la fel de catifelată, barba nerasă de două-trei zile te înțeapă plăcut, pe gât. Te strânge în brațe de parcă alaltăseară ar fi facut-o ultima dată. Nu aduce în discuție nimic neplăcut, a suferit și el, cu siguranță.
Întrebarea la care vreau sa ajung este următoarea: dacă îți tot oferi crâmpeie de inimă, unde o să ajungi? O să te ajute, în final, la ceva? Sau îți vei pierde și ultima frântură din ea care te lăsa să te atașezi, să ierți, să fii OM?
Comentarii