Cicatrici, mai mari și mai mici

Mereu o fascinase cicatricea de pe mâna lui. Era în disonanță cu omul care era, cu comportamentul și educația lui. Părea un semn dobândit în joacă de copii, dar nu- îi povestise ca i se trage de la o sesiune, ratată se pare, de patinaj pe gheață. Ei îi plăcea contrastul pe care cicatricea îl facea pe pielea lui bronzată, de undeva de pe antebraț și până în dreptul degetului mare, iar acum, după atâta timp, se întreba pe care dintre mâini o avea. 
Îi cunoștea parfumul, finețea pielii, mersul, părul, forma degetelor- i se păruse dintotdeauna că are mâini de statuie, cu degete frumoase, parca șlefuite în marmură... însă acum, i se părea complicat să își amintească mâna care găzduia cicatricea...

La Cathédrale, de Auguste Rodin

În acea dimineață, se trezi cu mâna lui sub cap. Își mută privirea...aceea era mâna, i-a mângâiat încet cicatricea, era la fel de fascinantă- pielea îi căpătase un bronz subtil, de vară timpurie...

Atingându-i umerii, privindu-i buzele și sărutându-i pielea, se întreba dacă el se gândise vreodată la cicatricile pe care i le-a lăsat ei ca amintire. Cănd se reîntâlniră prima dată, după timp îndelungat, o întrebă, oarecum cu reproș, de ce își făcuse șuvițe în păr... ei îi veni greu să îi răspundă că șuvițele maschează firele de păr alb care îi apăruseră peste noapte, când el decisese că e mai bine să o părăsească.

Se întreba dacă el bănuia că cearcănele și ridurile mai pronunțate din jurul ochilor erau din cauza nopților nedormite și a pâraielor de lacrimi vărsate de-a lungul câtorva luni de zile... sau dacă știe că au fost săptămâni întregi în care ea fusese incapabilă sa mănânce ceva, oricât de mic.

Se întreba cum se vede ea, acum, prin ochii lui... Se întreba dacă zidul pe care îl construise în jurul ei era de ajuns ca să camufleze toate aceste semne, cicatrici mai mici sau mai mari, fizice sau sufletești...Se întreba cum avea să facă să nu le agraveze, să nu sângereze...