Ne întoarcem mereu acolo unde am fost fericiți

Prima dată am văzut locul acela într-o poză, făcută de tine, într-o dimineață de ianuarie, când stăteai, probabil, și îți sorbeai cafeaua fierbinte.
Nu după mult timp, mi-ai trimis încă o poză, dintr-o dimineață când se așternuse un strat pufos de zăpadă. Ninge mult acolo, mi-ai spus.

Am făcut cunoștință cu locul din poze într-o duminică de februarie. Norii erau coborâți până aproape de pămînt, zăpada era înghețată. Așa e, nu era o zi de plimbare, însă noi ne-am plimbat. Pe lângă pârâul acela subțire, cu apă rece si repede de munte. Apoi ne-am întors acolo, în casa de unde făcuseși pozele. În curte aveai chiar și un om de zăpadă, cu năsuc-morcov si brațe-crengi, un pic stângaci, dar zâmbăreț. 

- Vezi, aceea e Hora cu brazi, așa se numește.

Mi-ai gătit, am dansat, am râs. Seara, când m-ai adus acasă, ningea atât de tare încât a părut că strabatem cei 30 de kilometri într-o eternitate. Fulgii zburau, dansau, se lipeau de parbriz, la radio cânta muzica noastră... Probabil Piaf, probabil Queen, probabil Joe Dassin, cine mai știe...

Aici plouă mereu, îmi spuneai, în primăvară... Mereu când ajungea ploaia și aici, aveam impresia că o trimiți tu, ca pe un cadou mult așteptat, sau ca pe un gând de nu-mă-uita...

În cea dintâi dimineață a lui iulie m-am trezit acolo. În sfârșit(!!!), mă trezeam având locul acela în fața ochilor. Era minunat! După ploaia din seara dinainte, totul era atât de verde, de proaspăt și de optimist.

Am stat un pic pe marginea patului, am inspirat un pic din peisaj, și l-am luat cu mine. Cafea nu am băut, am plecat repede acasă. Parfumul umed al norilor care se ridicau, aburind creasta, a rămas acolo, la fel ca și parfumul meu, pe perna ta.

Vara trecea. Soarele pleca în fiecare zi undeva, nu știu unde, după stânci, mult prea repede. Brazii dansau în continuare pe lângă noi. 
Te-am întrebat de câteva ori dacă ne vom duce până la munte, pe cărarea ce șerpuia spre păduricea de la poalele lui. Mi-ai spus mereu că da, vom merge.

Ți-am spus că mi-ar plăcea să avem o terasă pe care să ne bem cafeaua, privindu-l pe CRai. Mi-ai răspuns că și ție. Mi-am închipuit pentru o clipă o terasă mică și cochetă, pe balustrada căreia mi-aș fi aliniat o armată de cactuși, cu un balansoar mic, cu perne pufoase, în care să încăpem doar noi doi, înveliți cu un pled croșetat în dungi. Asta pentru că e mereu rece. Dacă nu plouă, bate vântul. Iar soarele...soarele e la fel de mofturos ca tine.

Deja octombrie. O lumină mieroasă îmbracă totul, pădurea pare pictată. Aș vrea să stau să privesc la ea cât e ziua de lungă. Afară se face din ce în ce mai rece. În nopțile cu Lună dodoloață și stele aprinse miroase a ger. Eu mă cuibăresc în tine.

Ne certăm. Mă calmez aici, lângă horă. Brazii dansează sub soare. E deja noiembrie, zăpada nu poate fi departe.

Am avut dreptate. De undeva de sus, cineva a pudrat creasta. Miroase din ce în ce mai tare a iarnă. Totul se răcește, inclusiv mâna ta.

E ziua de Crăciun. Nu e Crăciun, nici Crăciun fericit. E un vis, un vis urât, vântul vâjâie, eu vorbesc, tu nu ma auzi, nu înțelegi nimic din ce îți spun. Vreau să se termine, nu pot mânca, nu pot dormi. Și da, s-a terminat.

În octombrie trecut, când am simțit că nu mai pot de dor, am fost să dansez cu brazii și să văd cum pictează toamna. Nimic nu mai era așa cum știam. Brazii au oftat când m-au revăzut, iar CRaiul își pierduse zâmbetul. Am plâns, și am vrut să las la poalele lui tot dragul pe care îl prinsesem de el...dar se pare că nu a mers...

Acum fix două săptămâni am primit o poză din acel loc. L-aș recunoaște și cu ochii închiși. Și mi-au revenit în minte toate acele clipe în care am stat, simțindu-mă mică, în fața acestui loc. Toate acele clipe în care l-am iubit, l-am admirat, l-am savurat, l-am dorit, l-am întipărit în mine și în minte, dar niciodată urât sau uitat. 

Pentru că da, ne întoarcem mereu acolo unde am fost fericiți...