D.O.R.
Mi-am amintit adineauri cum mă-ntrebai de ce mi-e dor. Sau cum mi-e dor. De parcă dorul ar fi ceva simplu, de parcă ar avea motive sau definiții.
Mi-e dor de vocea ta.
Mi-e dor de ochii tăi si de sclipirea pe care o căpătau atunci când îi întâlneau pe ai mei.
Mi-e dor de muzica noastră, pe care o gustam din plin, oriunde ne-am fi aflat.
Mi-e dor de cafeaua ta, și de felul în care vărsai zațul peste plită.
Mi-e dor de dulciurile pe care mi le luai în dar, ca unui copil.
Mi-e dor de serile în care făceai o căldură innăbușitoare in casă.
Mi-e dor de prosopul roz în care îți plăcea să mă învelești după duș.
Mi-e dor de felul în care îmi mângaiai ridul dintre sprâncene atunci când simțeai că-mi vine să plâng.
Mi-e dor să te țin de mână și să îmi așez capul pe umarul tău.
Mi-e dor să îmi gătești ceva bun, chiar și cu curry, deși il urăsc.
Mi-e dor să ne pierdem câteva ore în natură, departe de tot.
Mi-e dor de cum se vedeau stelele din mansarda noastră, pustie si rece acum.
Mi-e dor de parfumul tău, deși încă îl port cu mine...
După atâta vreme, eu încă nu îi caut motive dorului. Pur și simplu trăiesc cu el. E tot ce-a mai rămas.
Comentarii