9 ani
Îmi amintesc de parcă ar fi fost chiar ieri, cum în urmă cu nouă ani, într-o zi de 10 iunie, am cunoscut, în casa unor prieteni de familie, un motănel. Birmanez, cu blăniţă degrade, urechiat şi cu nişte ochi mai albaştri decât cerul. Avea maximum două săptămâni, dar avea obiceiurile de igienă bine deprinse, semn că e tare inteligent.
Avea doar o singură ,,bubă": un alt motan, mai bătrân, îl muşcase de foarte aproape de coloana vertebrală, şi mergea şchiopătând şi schelălăind întruna.
În decurs de câteva săptămâni, acel motănel sfrijit şi pe jumătate leşinat de durere, s-a întremat, a început să prindă forţă, şi să crească.
În iarna acelui an a rămas acolo, la ţară, în casa unor vecini ai prietenilor în casa cărora îl cunoscusem, iar în primăvara ce-a urmat a trebuit să îl tundem, în aşa hal i se încâlcise blăniţa.
În vara lui 2006 deja ne cunoştea, ne aştepta ca să îi aducem de mâncare, vâna şoricei pe sub capiţele de fân şi alte minunăţii de animaluţe, pe care le aducea, mândru, în faţa casei, pentru ca toată lumea să îi poată lăuda vitejia.
În toamna aceea, într-o zi cu ploaie torenţială, când prietenii noştri deja părăsiseră căsuţa de vacanţă ca să se mute pentru iarnă la oraş, ai mei părinţi s-au dus până la ei în curte, ca să îi lase de mâncare motănelului.
El a înfulecat bobiţe, a ţipat când ei au vrut sa plece, a luat-o la fugă după ei, nişte câini au intenţionat să îl sfâşie, tata l-a luat în braţe cât a putut de repede ca să nu le cadă pradă, şi i l-a dat în maşină, mamei.
Şi, aşa, într-o zi de toamnă, m-am trezit la uşă cu ai mei parinţi, care duceau ceva ud leoarcă într-o sacoşă de cumpărături. Era Bubu, motanul meu, care, din acea zi mohorâtă, a găsit în casa noastră un cămin permanent. Stă la noi de şapte ani şi jumătate, iar luna aceasta a împlinit nouă ani de viaţă.
Din acea zi, nu a existat moft pe care să nu i-l îndeplinim, am încercat să îi oferim dragoste cât cuprinde, vacanţe la ţară, ingrijiri medicale, vizite pentru băiţe la salon, cât mai dese (vara, în special), mâncare bună, pernuţe moi şi covoraşe pentru tăvălit. De şapte ani şi jumătate ne înveseleşte dimineţile cu câte-o trăznaie, ne trezeşte nopţile cu câte-un miau! ascuţit- dar nu e supărare-, leneveşte la soare ca un prinţ pufos, îşi ascute ghearele pe unde-apucă (am ajuns să mă specializez şi în tapiţerie, graţie lui), e parte din sufletul meu şi al părinţilor mei.
Ochii lui sinceri sunt o binecuvântare, în fiecare dimineaţă cu soare, şi mai ales în zilele ploioase, în care parcă înlocuiesc albastrul cerului.
La mulţi ani, Bubuţul meu frumos!
Avea doar o singură ,,bubă": un alt motan, mai bătrân, îl muşcase de foarte aproape de coloana vertebrală, şi mergea şchiopătând şi schelălăind întruna.
În decurs de câteva săptămâni, acel motănel sfrijit şi pe jumătate leşinat de durere, s-a întremat, a început să prindă forţă, şi să crească.
În iarna acelui an a rămas acolo, la ţară, în casa unor vecini ai prietenilor în casa cărora îl cunoscusem, iar în primăvara ce-a urmat a trebuit să îl tundem, în aşa hal i se încâlcise blăniţa.
În vara lui 2006 deja ne cunoştea, ne aştepta ca să îi aducem de mâncare, vâna şoricei pe sub capiţele de fân şi alte minunăţii de animaluţe, pe care le aducea, mândru, în faţa casei, pentru ca toată lumea să îi poată lăuda vitejia.
În toamna aceea, într-o zi cu ploaie torenţială, când prietenii noştri deja părăsiseră căsuţa de vacanţă ca să se mute pentru iarnă la oraş, ai mei părinţi s-au dus până la ei în curte, ca să îi lase de mâncare motănelului.
El a înfulecat bobiţe, a ţipat când ei au vrut sa plece, a luat-o la fugă după ei, nişte câini au intenţionat să îl sfâşie, tata l-a luat în braţe cât a putut de repede ca să nu le cadă pradă, şi i l-a dat în maşină, mamei.
Şi, aşa, într-o zi de toamnă, m-am trezit la uşă cu ai mei parinţi, care duceau ceva ud leoarcă într-o sacoşă de cumpărături. Era Bubu, motanul meu, care, din acea zi mohorâtă, a găsit în casa noastră un cămin permanent. Stă la noi de şapte ani şi jumătate, iar luna aceasta a împlinit nouă ani de viaţă.
Din acea zi, nu a existat moft pe care să nu i-l îndeplinim, am încercat să îi oferim dragoste cât cuprinde, vacanţe la ţară, ingrijiri medicale, vizite pentru băiţe la salon, cât mai dese (vara, în special), mâncare bună, pernuţe moi şi covoraşe pentru tăvălit. De şapte ani şi jumătate ne înveseleşte dimineţile cu câte-o trăznaie, ne trezeşte nopţile cu câte-un miau! ascuţit- dar nu e supărare-, leneveşte la soare ca un prinţ pufos, îşi ascute ghearele pe unde-apucă (am ajuns să mă specializez şi în tapiţerie, graţie lui), e parte din sufletul meu şi al părinţilor mei.
Ochii lui sinceri sunt o binecuvântare, în fiecare dimineaţă cu soare, şi mai ales în zilele ploioase, în care parcă înlocuiesc albastrul cerului.
La mulţi ani, Bubuţul meu frumos!
Comentarii