Flamânzii
Ca în fiecare an, de ceva vreme încoace, mă gandesc ce Doamne iarta-mă or face românii cu atâta mancare pe care o cumpară de Sărbători.
Îi vad pe viu, sau pe la televizor, atunci când nu mi-e silă să îl deschid, cum cumpără de toate, de parcă maine ar veni foametea, şi ar fi nevoie de provizii pentru nu ştiu câte luni.
Într-o zi, ieşisem pentru un sfert de oră până la un magazin din apropiere, ca să cumpăr pâine (deşi eu nu mănânc decât foarte puţină spre deloc) şi nişte fructe. La raftul de pâine am dat peste un individ care aproape desfacea toate pâinile ca să vadă care e mai grozavă, de parcă ar fi cumpărat-o pentru o viaţă! La fructe, omor mare între nişte cucoane, venerabile ca vârstă, care răsturnau, rupeau, trăgeau şi împingeau de nişte lădiţe cu clementine. Îmi amintesc că am nevoie de o cutie de bomboane, pentru ziua unei cunoştinţe. La raftul cu pricina, aproape toate cutiile de bomboane, praline, trufe şi alte cele erau rupte, sfâşiate sau desigilate. Am găsit, cu chiu, cu vai, o cutie de trufe, am mers la casă, am plătit, şi dusă am fost.
Şi, totuşi, nu pricep de ce e nevoie de magazine deschise noaptea, de mii de cozonaci care stau de luni în şir pe rafturi, de îmbulzeli la carne de porc, care oricum nu e sănătoasă, de alergat dupa cadouri mai mult sau mai puţin practice?
Nu ar fi mai bine dacă am gasi o preocupare mai utilă decât toate astea în noi? În ceea ce suntem, în oamenii din jurul nostru, în munca noastră, în frumuseţea Sărbătorilor de iarnă?
Avem nevoie de fripturi unsuroase ca să găsim bucuria Crăciunului? Avem nevoie de coşuri întregi cu mâncare ca să îi dăm o semnificaţie?
Asta e tot ce înseamnă Crăciunul, Paştele, sau orice altă sărbătoare care generează astfel de mişcări de mase către supermarket-uri?
...va continua...
Îi vad pe viu, sau pe la televizor, atunci când nu mi-e silă să îl deschid, cum cumpără de toate, de parcă maine ar veni foametea, şi ar fi nevoie de provizii pentru nu ştiu câte luni.
Într-o zi, ieşisem pentru un sfert de oră până la un magazin din apropiere, ca să cumpăr pâine (deşi eu nu mănânc decât foarte puţină spre deloc) şi nişte fructe. La raftul de pâine am dat peste un individ care aproape desfacea toate pâinile ca să vadă care e mai grozavă, de parcă ar fi cumpărat-o pentru o viaţă! La fructe, omor mare între nişte cucoane, venerabile ca vârstă, care răsturnau, rupeau, trăgeau şi împingeau de nişte lădiţe cu clementine. Îmi amintesc că am nevoie de o cutie de bomboane, pentru ziua unei cunoştinţe. La raftul cu pricina, aproape toate cutiile de bomboane, praline, trufe şi alte cele erau rupte, sfâşiate sau desigilate. Am găsit, cu chiu, cu vai, o cutie de trufe, am mers la casă, am plătit, şi dusă am fost.
Şi, totuşi, nu pricep de ce e nevoie de magazine deschise noaptea, de mii de cozonaci care stau de luni în şir pe rafturi, de îmbulzeli la carne de porc, care oricum nu e sănătoasă, de alergat dupa cadouri mai mult sau mai puţin practice?
Nu ar fi mai bine dacă am gasi o preocupare mai utilă decât toate astea în noi? În ceea ce suntem, în oamenii din jurul nostru, în munca noastră, în frumuseţea Sărbătorilor de iarnă?
Avem nevoie de fripturi unsuroase ca să găsim bucuria Crăciunului? Avem nevoie de coşuri întregi cu mâncare ca să îi dăm o semnificaţie?
Asta e tot ce înseamnă Crăciunul, Paştele, sau orice altă sărbătoare care generează astfel de mişcări de mase către supermarket-uri?
...va continua...
Comentarii