Duminica, toată lumea-i un zgomot

  La mine în casă, în afară de persoana mea şi de motan, toată lumea e răcită. Aud doar tuse măgărească, năsucuri ce curg mai ceva ca apa la robinet, şi strănuturi îmbibate cu microbi răufăcători.

  Din această pricină, de vreo trei zile prefer să mă închid în camera mea, şi s-o privesc ca pe un mediu septic, deşi cu siguranţă nu e. Mă tratez preventiv cu ceai de busuioc şi soc, cu felii de lămâie tavalite prin zahăr brun, şi cu bomboane umplute cu extract de salvie. Nu de alta, dar sunt extrem de prietenoasă cu virusurile gripale, dovadă stând ultima mea raceală, de pe la sfârşitul lui noiembrie, când am doborât orice record negativ de tuşit încontinuu. În sezonul acesta nici nu m-am mai ostenit să mă vaccinez, rupând astfel o tradiţie de câţiva ani buni, pentru simplul motiv că în toamna anului 2010 m-am vaccinat antigripal, şi cu toate astea, m-au trântit patru răceli, câte una în fiecare lună a iernii, plus una bonus drept mărţişor, în martie.

  Eh, prin acest preambul voiam să ajung la faptul că de vreo trei zile, la noi în casă activităţile sunt extrem de restrânse, nimeni nu face zgomot, ai mei în mare parte pentru că zac în pat, înconjuraţi de medicamente de tot soiul, iar eu pentru că învăţ şi încerc şi să îi las să se odihnească. Când eşti bolnav, parcă n-ai chef să auzi nimic, ştiu prea bine cum e.

   Marţi am primul examen din s(tr)esiunea asta, dar sunt optimistă, pentru că e penultima din facultate, şi nu o singură persoană mi-a spus că îmi va fi dor de perioada asta. Tocmai din acest motiv, majoritatea timpului din săptămâna ce tocmai se sfârşeşte a fost consacrată unui scop academic precis.

  În urmă cu vreo două ore, când stăteam cocoţată în vârful patului, între perne şi pături pufoase, înconjurată de cărţi, foi şi alte asemenea, aud hârjâituri de lopată. Astea sunt un refren destul de cunoscut în ultima perioadă, căci gospodarii dintr-un cartier par să nu se sfârşească jamais. Asadar, mă ridic din pat ca să vad ce minte luminată s-a apucat să decoperteze gheaţa pe-afară. Văd un puber cu o lopată pe care de-abia o mânuia, o copiliţă care culegea bucăţi de gheaţă cu mâna, aruncându-le în mijlocul drumului (apropos, strada mea vede un plug sau o sărăriţă o dată pe deceniu...), plus un individ ce părea de vreo douăzeci de ani, care, înarmat cu un ciocan, spărgea gheaţa din parcare.

  Inutil să mai spun că raţionamentele unora mă lasă fără cuvinte, şi mai ales când prestează astfel de activităţi taman duminica, în ziua în care orice om normal nu vrea decât să se odihnească.

   Nu trece jumătate de oră de la episodul relatat, când îmi aud vecinii de sus alergându-mi în cap, şi pe vecina de jos cântând Jingle Bells şi Saniuţa fuge! din toţi rărunchii.

  

   Nu-mi stă în fire, şi mai e şi o vorbă neaoş românească care spune că răzbunarea-i arma prostului, dar tare mi-aş dori câteodată să pot face ceva care să îi deranjeze şi pe ei măcar pe jumătate cât mă deranjează ei într-o zi obişnuită (dacă nu ştiaţi încă, la mine în casă e un veşnic şi nu mai puţin monstruos concert, mai ales de când vecinii s-au dotat şi cu un copil, care, pare-se le moşteneşte nesimţirea).