Simplu, Oana

  Astăzi nu mi-am găsit locul. De câteva zile funcţionez de parcă aş fi un cronometru numai bun de măsurat cât a mai rămas din tine. Ziua de azi am sperat să o petrec sub raze de soare. N-a fost să fie aşa, şi nu din pricina mea, ştii că te iubesc nespus, ci din a altora, care s-au încăpăţânat să-mi strice până şi ziua de azi. Ultima, ultima... pană la anul.    De când mă ştiu, sfârşitul tău mă prost dispune, mă întristează, şi mă face irascibilă. Anul ăsta sfârşitul tău a fost frumos. A trecut aproape o săptămână fără să văd nori pe cer, şi, culmea, deşi îmi place ca adeseori să le urmăresc călătoria de pe albastrul lui, acum nu le-am simţit lipsa.  Mi-ai fost dragă şi-n acest an. Şi pentru că ţi-am declarat iubirea, o să-ţi mai declar şi că tu eşti singura pentru care trec prin lunile reci. Prin toată iarna care mă chinuieşte cu haine multe şi cizme, zăpadă şi nas înroşit de frig. Esti singura care mă face să mă trezesc de dimineaţă cu un zâmbet mare pe chip, care mă face să nu mă

  Îmi amintesc şi acum faptul că în 2009, în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale, Bastionul Postăvarilor era pe post de suport pentru chipul lui Crin Antonescu , de atunci devenit partener demagog la cataramă al lui Victor Ponta.   După doi ani şi ceva de atunci, în mai 2011, Aristotel de la Judeţ a inaugurat cu mare tam-tam redeschiderea Bastionului Ţesătorilor pentru public, şi, odată cu aceasta finalizarea lucrărilor de reabilitare a zidurilor Cetăţii Vechi a Braşovului.   Nimic rău în asta, doar că întreaga reabilitare a fost făcută de nişte mari experţi, care au considerat de cuviinţă să folosească materiale de actualitate pe nişte ziduri şi construcţii edificate cu secole în urma, pe când acestea nici nu se inventaseră. Cel mai elocvent exemplu este cimentul, utilizat din plin în toate locurile unde ar trebui să fie vizibilă istoria Braşovului, şi nu ,,măiestria" tampită a unora care se consideră restauratori.   Dar, cum mândria şi prostia se plătesc, d

  Sunt atât de nervoasă şi de dezgustată în momentul de faţă, încât îmi cer din start scuze pentru eventualele incoerenţe în scris şi exprimare, precum şi pentru posibilele invective pe care s-ar putea să le scap la adresa unor indivizi.    În după-amiaza vinerii trecute, pe la ora 17.30, primesc un telefon de la un colaborator relativ constant de-ai noştri, care mă roagă (mai avea puţin şi îmi plângea la telefon) să îl ajut cu nişte marfă care trebuia să ajungă degraba la Arad, şi cu o alta care trebuia adusă de la Timişoara la Braşov, luni. Cum s-ar zice, să stric tot weekend-ul unui om, pentru firma şi marfa lor (totul ca să nu pice ei prost în faţa unor colaboratori de-ai lor, o firmă europeană de nota 10 de la noi din oraş). Bonomă cum sunt, i-am zis că totul e ok, îi dau maşină, şofer, îi stric acestuia chiar şi weekend-ul la care era îndreptăţit după o săptămână de muncă, mă împrumut şi de nişte bani pentru motorină, pentru că din pricina unor alţi idioţi care nu ştiu ce înseam

  Săptămâna trecută a avut trei zile de weekend atât de frumoase, încât duminică seară, când am ajuns înapoi în Braşov îmi venea să plâng.    Am avut răsărituri ce te îmbiau să ieşi mai repede din pat ca să ajungi la soare, picuri de rouă, stele mari şi un cer atât de albastru şi de curat în miez de noapte, încât lumina totul în jur, o grădină roditoare şi oameni frumoşi. Nu am nevoie de mai mult de atât ca să mă simt bine. Bine, poate o carte, o cană de compot sau cafea, şi o pisică pe care s-o dezmierd, dar în rest, îmi ajunge liniştea şi zborul sutelor de rândunele ce îşi au cuiburile prin vecini, şi care, în fiecare seară, îşi fac antrenamentul pe cablurile electrice de pe uliţa mare.        Coacăze roşii, unele dintre fructele pe care le-aş putea mânca fără să mă satur vreodată.     Cocoşul îşi scosese ibovnicele pe strasse .   Happy, pisica noastră adoptată, care de-abia aşteaptă să părăsesc prosopul, ca să se instaleze la soare.     Floare de dovleac. Se poate şi mânca, v

  Pentru că în weekend-ul ce tocmai a trecut nu am avut timp să plec din oraş, duminică nu am mai rezistat şi am mers în cel mai apropiat loc cu aer curat din Braşov. Curat... mmm, ar mai fi ceva de lucrat, căci eu cunosc cu adevărat ce înseamnă aerul curat, însă liniştit, da. A fost perfect de liniştit, dacă e să nu băgăm în seamă specimenele de (asa-zisi) turişti (a se citi mitici ) care populau staţiunea. Cam agitaţi pentru gustul meu, cam prost crescuţi pentru standardele mele, şi cam neplăcuţi la auz şi vedere. Nici nu e de mirare că reuşesc să alunge străinii care vin în vizită cu bună credinţă.   Până la urmă, a fost locul ideal pentru o discuţie în iarbă şi un picnic ad-hoc, sub nişte nori care au fost prietenoşi, şi nu ne-au alungat cu ploaie.   En fin , e destul de târziu, mâine trebuie să mă trezesc devreme, vă las cu nişte poze cu un cer nu prea senin, însă destul de verzi încât să vă trezească pofta de natură.   Văcuţă în trei picioare.   Ceea ce iarna se cheamă pâ