Astenie şi zăpadă de primăvară

  Niciodată nu am crezut în conceptul de "astenie de primăvară". Mereu am susţinut sus şi tare că primăvara nu îmi poate aduce ceva rău, cu atât mai puţin o stare din asta greu de definit, în care mai degrabă lâncezeşti decât faci cu adevărat ceva.

  Asta până săptămâna trecută, în ziua nefastă în care au apărut primii nori grei de primăvară, pe care parcă i-am simţit apăsându-mă ca nişte saci plini cu nisip umed pe umeri. În ziua aceea pernele şi patul mi-au fost cei mai buni prieteni, şi parcă totul mă supără. 

  Au trecut deja câteva zile bune de când afară e tot înnorat, starea mi s-a mai ameliorat pe alocuri, însă tot fără poftă prea mare de viaţă mă simt. Ca şi cum nu ar fi de-ajuns, mă dor toate oasele, iar coloana, ale cărei dureri fac parte din rutina-mi zilnică, mă doare de parcă ar vrea să mă doboare din picioare.

  Azi-dimineaţă, când m-am trezit şi am dat cu ochii de zăpadă, aproape că-mi venea să plâng. Noroc că până am luat micul dejun şi a trebuit să plec, se topise deja. Însă sus, pe munţi, mai e muuultă zapadă, şi veche, şi proaspătă, care parcă trimite înspre oraş un vânt rece, care-ţi pătrunde până în sufletul amăgit zilele trecute de soarele cald şi prietenos.

  Dovada supremă că într-adevăr sufăr de astenie am primit-o însă acum o oră, când m-am răzgândit să mai ies, deşi eram gata îmbrăcată, machiată şi coafată. Habar nu am de ce, pur şi simplu, înainte de a-mi lua haina pe mine, am simţit că nu am puterea să ajung la destinaţie.

  

  Maybe all we need sometimes is a break.