De An Nou

 Ai simțit vreodată că îți crapă pieptul de dor, supărare și regret? Ai simțit vreodată că ai da sau face orice ți s-ar cere ca să iei niște momente înapoi și sa le poți înlocui cu altele? Ai dorit vreodată să fi știut să te comporți altfel decât ai facut-o? Sau să iei înapoi tot ce ai oferit, pentru că ai oferit prea mult, prea sincer și prea naiv?

Ai petrecut zile nemâncând, nopți nedormind, luni zbătându-te de unul singur să găsești un drum lin, pe care să o apuci? Te-ai întors în locuri unde ai fost fericit dar în care ai și plâns cu sânge? Ai privit la poze rememorând un parfum, un glas, o dorință? Parfum dispărut, glas tăcut, dorință stinsă.
Ai plâns vreodată atât de mult încât pe chip lacrimile ti-au sapat riduri? Ai trăit atâta nesomn încât părul să îți albească iar trupul să îți slăbească? Încrederea în tine și raționamentul sa ți le pui la indoiala, întrebându-te dacă ai făcut sau nu o greșeală? Umană, da, dar nepermisă de un tiran.
Te-ai epuizat vreodată doar ca să îți amorțești simțirea și memoria? Să poți uita pentru o clipită, măcar.
De toți munții străbătuți, cu drag și dor, dar fără mulțumire, de tot sufletul pe care l-ai dăruit, de toate mângâierile pe care le-ai oferit, pe o piele acum străină și rece. De plajele întinse,  de soarele care încălzea povestea, de visurile împărtășite care s-au dovedit a fi minciuni, de cafeaua cu lapte și prăjitura cu nuci, de paharele de vin rubiniu în care se reflecta focul din șemineu, de muzica franțuzească în surdină.

Seara asta e încă o seară din acelea în care promit că vărs ultimele lacrimi. Că nu îmi mai permit să mă învârt în același cerc care îmi pare ca se închide și se deschide după propria-i voința, strângându-ma, eliberandu-mă, folosindu-mă, mototolindu-mă și aruncându-mă din nou și din nou și din nou, la nesfârșit.

Promit și mint, în același timp, știu. Doar că e seara perfectă pentru noi începuturi. Mai bune, mai promițătoare, mai senine și mai pline de speranță.
Hai, la mulți ani!