Cei care pleacă şi cei care rămân

  E întotdeauna cel mai uşor pentru cei care pleacă. Îşi iau în bagaj doar ceea ce îi interesează- una, două, zece amintiri, o fotografie şi un strop de dor. Sau mai bine nimic.

  E întotdeauna cel mai greu pentru cei care rămân. Ei fac cu mâna la uşă, la poartă, la gară, în aeroport. Ei se străduiesc să le zâmbească celor care pleacă, deşi pe dinăuntru simt că li se sparge sufletul, ca să le facă celor din urmă despărţirea mai uşoară. Celor care rămân, le stau alături miile de amintiri, zecile de fotografii şi dorurile nemăsurate.




  Cei care pleacă îşi găsesc locul repede. Se întorc la ei acasă, în hainele şi în camera lor. Uită în curând de tot ce au lăsat în urmă.
  Cei care rămân încearcă în fiecare zi, cu fiecare fir de praf şters şi cu fiecare lacrimă să estompeze lipsa celor plecaţi. Încearcă să respire fără parfumul lor, să le regăsească o frântură din zâmbet în zâmbetul oamenilor din jur.

  Cei care rămân încep să îi vadă pe cei plecat în oamenii zăriţi la depărtare, pe stradă. Dar, ghici ce- o dată cu apropierea acestora, asemănarea devine închipuire. Cei de pe stradă nu sunt cei plecaţi. Nu au ochii lor, nu au zâmbetul lor, mâinile lor, şi nici vocea lor. Sunt doar niste instrumente, fanteziste desigur, cu care cei rămaşi îşi ostoiesc dorul de cei plecaţi.

  Şi, cu toate astea, îmi doresc să cred în continuare că atât cei care pleacă, cât şi cei care rămân, speră în revedere...

Comentarii

Postări populare