Povestea fânului

  
  De când se încălzeşte vremea, încet, încet, pajiştile pustiite de frigul iernii se umplu de iarbă şi flori multe. Atât de multe încât la sfârşit de iunie totul devine atât de colorat, presărat cu margarete, garofiţe şi alte sute de plante (se apreciază că în România, graţie metodei tradiţionale de cosire a pajiştilor, avem în jur de 200 de specii de plante/metru pătrat, în vreme ce în restul Europei numărul lor e de doar 2 (!!!)/metru pătrat).






  Când toate aceste ierburi înalte şi flori se coc, lumea începe cositul.




  Berzele sunt cele care aşteaptă cu nerăbdare cositul şi întorsul fânului, fiindcă atunci au şansa de a prinde hrană cu uşurinţă :).



...şi pot sta şi la taclale, din varful căpiţelor de fân :).



  Buglele de fân sunt lăsate încă o perioadă pe pajişte, ca să se usuce bine de tot, iar mai apoi sunt transportate acasă...

... prin metoda tradiţională- cal şi car... 




...sau prin metode moderne- răsturnarea căpiţelor şi balotarea fânului :).



  Încă sunt locuri unde nu s-a cosit, iar în lumina apusului arată cam aşa :)

  Ştiu că din ceea ce vedeţi în poze totul pare o poveste frumoasă, cu parfum de fân, însă an de an mă uimeşte lupta (fiindcă strânsul fânului este o luptă- să coseşti sub arşiţa soarelui, să nu te prindă ploaia, să întorci fânul, să încarci carul, etc.) pe care oamenii de la ţară o duc pentru a asigura hrana animalelor din gospodărie. 
  E un proces pentru care ei merită tot respectul şi admiraţia.


Comentarii

Postări populare