Răutatea întruchipată
Tocmai ce am reuşit să îmi stric seara, după ce am citit acest articol. Pe scurt, nişte copii din Arad au fugărit într-atât un biet cangur, încât acesta a murit.
Pe lângă faptul că mi-au dat lacrimile imediat, la gândul că nişte ,,oameni" in miniatură ar putea fi atât de sadici încât să chinuie un animal până când îi provoacă moartea, mi-am amintit de un episod întâmplat în urmă cu vreun an. Mă dusesem la medicul veterinar, ca să îi cumpăr nişte chestii motanului meu. Aşteptându-mi rândul, apare o doamnă, destul de înaintată ca vârstă, plânsă, disperată, cu un ghemotoc în braţe. Mă sperii, oarecum, văzând-o atât de agitată, şi o întreb ce a păţit. Îmi spune cum nişte copii au prins o pisică (da, ghemotocul din braţele ei era un puiuţ de pisică), şi au chinuit-o tăind-o cu o lamă, de nenumărate ori pe corp. Bietul pui de-abia mai putea sa scâncească, de mieunat nici nu mai încapea vorbă.
Evident că nu am mai rezistat până să îmi vină rândul la medic, şi am plecat plângând în hohote.
Nu am înţeles nici atunci şi nu înţeleg nici astăzi, de unde atâta cruzime. În fond şi la urma urmei, aţi putea spune că sunt doar nişte copii. Eu le-aş spune bestii. Pentru că, oricât aş încerca, nu înţeleg atacurile astea de sadism pe care le prezintă generatia tânără, nu le înţeleg inverşunarea pe lume (studiu de caz: nepoţii care îşi omoară bunicii), nu le înţeleg nepăsarea, şi nu le înţeleg impresiile de prepotenţă.
Poate că, dacă tot fac copii, oamenii ar trebui să îi şi înveţe câte ceva, nu doar să îi nască, să încaseze indemnizaţiile de la stat, şi mai apoi să îi lase să piardă vremea pe maidane. Primul lucru pe care ar trebui să îl înveţe, după mine, ar fi iubirea şi respectul de aproape, aproape care s-ar traduce atât prin oameni, cât şi prin animale.
Şi nici nu vreau să mă gândesc ce comportamente vor avea aceşti copii atunci când vor creşte...
Pe lângă faptul că mi-au dat lacrimile imediat, la gândul că nişte ,,oameni" in miniatură ar putea fi atât de sadici încât să chinuie un animal până când îi provoacă moartea, mi-am amintit de un episod întâmplat în urmă cu vreun an. Mă dusesem la medicul veterinar, ca să îi cumpăr nişte chestii motanului meu. Aşteptându-mi rândul, apare o doamnă, destul de înaintată ca vârstă, plânsă, disperată, cu un ghemotoc în braţe. Mă sperii, oarecum, văzând-o atât de agitată, şi o întreb ce a păţit. Îmi spune cum nişte copii au prins o pisică (da, ghemotocul din braţele ei era un puiuţ de pisică), şi au chinuit-o tăind-o cu o lamă, de nenumărate ori pe corp. Bietul pui de-abia mai putea sa scâncească, de mieunat nici nu mai încapea vorbă.
Evident că nu am mai rezistat până să îmi vină rândul la medic, şi am plecat plângând în hohote.
Nu am înţeles nici atunci şi nu înţeleg nici astăzi, de unde atâta cruzime. În fond şi la urma urmei, aţi putea spune că sunt doar nişte copii. Eu le-aş spune bestii. Pentru că, oricât aş încerca, nu înţeleg atacurile astea de sadism pe care le prezintă generatia tânără, nu le înţeleg inverşunarea pe lume (studiu de caz: nepoţii care îşi omoară bunicii), nu le înţeleg nepăsarea, şi nu le înţeleg impresiile de prepotenţă.
Poate că, dacă tot fac copii, oamenii ar trebui să îi şi înveţe câte ceva, nu doar să îi nască, să încaseze indemnizaţiile de la stat, şi mai apoi să îi lase să piardă vremea pe maidane. Primul lucru pe care ar trebui să îl înveţe, după mine, ar fi iubirea şi respectul de aproape, aproape care s-ar traduce atât prin oameni, cât şi prin animale.
Şi nici nu vreau să mă gândesc ce comportamente vor avea aceşti copii atunci când vor creşte...
Comentarii