Simplu, Oana

    Luni,  m-a încercat o durere de cap, de am zis că bat pe oricine mă calcă pe nervi. Marţi, eram deja înfundată, cu gâtul în piuneze şi prost-dispusă. Nu mai menţionez tonele de pastile şi prafuri solubile pe care le-am inghiţit. Miercuri, nasul mi-a curs mai ceva ca apa la robinet, deşi am continuat dieta cu medicamente, iar pe seara aş fi bătut din nou, pe cineva, aşa o stare de nervi îmi dădea răceala. Joi, adică astăzi, am mers la shopping, în speranţa că îmi va mai trece. Şi a mers. Până la ora 22.30, când scriu rândurile astea, m-am simţit mai ok, iar nasul meu nu mai curge, dar încă este roşu.   Mai în glumă, mai în serios, cred că anul acesta Moş Crăciun va apela la serviciile mele pentru a-i conduce sania şi a-i lumina drumul, căci am nasul mai roşu decât Rudolph.

  De câţiva ani încoace, observând ce se întâmplă în oraş în privinţa cainilor comunitari, am elaborat urmatoarea teorie: primăvara sunt prinşi de hingheri, închişi după gratiile acelea îngrozitoare, arătaţi la televizor drept exemplu de captură în comparaţie cu alte oraşe, iar toamna sunt eliberaţi.   Astfel, se realizează un circuit extrem de interesant al banilor publici, si se conservă utilitatea Serviciului Public de Gestionare a Animalelor, care, altminteri, nu şi-ar mai găsi rostul. Închipuiţi-vă- dacă ar fi sterilizat câinii, înmulţirea lor ar fi intrat pe un făgaş uşor de controlat, iar pe termen mediu şi lung serviciul pe care îl promovează drept ceva animal-friendly (pe când toţi cei care lucrează acolo au nişte chipuri de dr. Mengele, de ţi se ridică părul în cap!) ar fi dispărut, din lipsă de activitate.   Dar, aşa cum stau lucrurile acum, când ba se alocă, ba nu se mai alocă bani pentru sterilizări, iar atunci când, prin miracol, se alocă, sunt steril...

  Rar s-a intamplat sa scriu aici despre sentimente. Pentru ca sentimentele sunt facute ca sa fie simtite si demonstrate, si nu ca sa fie vorbe goale-n vant.   Insa acum, dupa ceea ce s-a intamplat saptamana trecuta, cand v-am spus ca am pierdut un om tare drag, simt nevoia sa scriu macar cateva cuvinte. Si nu doar ca sa scap de apasarea din suflet, ci pentru el, pentru ca merita.   Sunt convinsa ca pentru fiecare din noi exista persoane fara de care nu ne inchipuim viata, si carora vrand-nevrand, le conferim o aura de nemurire, care vine tocmai din dragostea si respectul pe care le avem fata de ele.   Acum 9 ani, cand a murit bunica mea paterna, m-am asteptat, oarecum, sa se intample. Pentru ca suferea de o boala cumplita, care ii macinase cumplit organismul, si cu fiecare zi care trecea, lucrurile se complicau atat pentru ea, cat si pentru noi, cei care trebuia sa o urmarim suferind. Cu sotul bunicii mele nu am mare legatura, pentru ca nu e bunicul meu bun...