Simplu, Oana

  Liniştea a fost ceva destul de rar întâlnit vara asta. Noroc cu cele două-trei zile pe săptămână petrecute în afara Braşovului, căci altfel aş fi surzit şi înnebunit de tot. Toţi ţâncii de pe planetă au fost, vreme de o vară, adunaţi ciorchine în parcul de sub fereastra mea. Dacă ar sta în parc, ar fi una, dar nu, ei umblă şi pe stradă, şi în parcare, şi prin grădinile de lângă blocuri, sunt peste tot, poate dacă legea gravitaţiei le-ar permite, s-ar căţăra şi pe blocuri. Vorba cuiva- nu te lasă nici să mori. Pe scurt, dacă ar fi să analizez vara ce a trecut din punctul ăsta de vedere, aş spune că a fost una groaznică, în care aproape am fugit de timpul petrecut în casă. Am preferat să stau mai mult în locuri liniştite din Braşov, să stau câte o zi la bunici, sau să plec din oraş cu totul.   De o săptămână şi jumătate a început şcoala. Ei bine, după lupte seculare care au durat o vacanţă de vară, am şi eu parte, măcar câteva ore pe zi, de linişte. Relativă şi liniştea asta, se mai a

  E prima zi, după o perioadă de timp destul de lungă, în care nu am putut nici să râd, nici să plâng, nici să dorm ca lumea, nici să vorbesc prea mult, nici să fiu o companie prea plăcută, în care am plâns în hohote de bucurie.   Nu ţin minte să mi se mai fi întâmplat aşa ceva până acum, dar presupun că vine ca o reacţie normală în faţa unui moment pe care l-am aşteptat ca să îmi confirme că tot ce am muncit până acum nu a fost în van, că tot ce am visat nu s-a lăsat călcat în picioare pentru nimic în lume.    Sună clişeic, poate, nu-mi pasă. Sunt fericită că nu m-am dezamăgit, că nu am dezamăgit pe niciuna din persoanele care contează pentru mine. Râd cu gura până la urechi, şi lacrimile îmi curg şiroaie pe obraji, dar asta nu e decât o descărcare a tuturor tensiunilor pe care le-am acumulat în ultimele zile, care au părut ani.   Nu vă condamn dacă nu aţi înţeles o iotă din ceea ce am scris. E îndeajuns faptul că mi-am demonstrat mie că nimic nu îmi este imposibil, că nimic nu-mi p