Simplu, Oana

Ahora que ya te fuiste, te diré que te quiero. Ahora que no me oyes, ya no debo callar. Tú seguirás tu vida y olvidarás primero... Y yo aquí, recordándote, a la orilla del mar. Hay un amor tranquilo que dura hasta la muerte, y un amor tempestuoso que no puede durar. Acaso aquella noche no quise retenerte... y ahora estoy recordándote a la orilla del mar. Tú, que nunca supiste lo que yo te quería, quizás entre otros brazos lograrás olvidar... Tal vez mires a otro, igual que a mí aquel día... Y yo aquí, recordándote, a la orilla del mar. El rumor de mi sangre va cantando tu nombre, y el viento de la noche lo repite al pasar. Quizás en este instante tú besas a otro hombre... Y yo aquí, recordándote, a la orilla del mar...

This poem is a paraphrase of the 30th poem in Rabindranath Tagore's The Gardener In my sky at twilight you are like a cloud and your form and color are the way I love them. You are mine, mine, woman with sweet lips and in your life my infinite dreams live. The lamp of my soul dyes your feet, My sour wine is sweeter on your lips, oh reaper of my evening song, how solitary dreams believe you to be mine! You are mine, mine, I go shouting it to the afternoon's wind, and the wind hauls on my widowed voice. Huntress of the depths of my eyes, you plunder stills your nocturnal regard as though it were water. You are taken in the net of my music, my love, and my nets of music are wide as the sky. My soul is born on the shore of your eyes of mourning. In your eyes of mourning the land of dreams begins.

If you forget me I want you to know one thing. You know how this is: if I look at the crystal moon, at the red branch of the slow autumn at my window, if I touch near the fire the impalpable ash or the wrinkled body of the log, everything carries me to you, as if everything that exists: aromas, light, metals, were little boats that sail toward those isles of yours that wait for me. Well, now, if little by little you stop loving me I shall stop loving you little by little. If suddenly you forget me, do not look for me, for I shall already have forgotten you. If you think it long and mad, the wind of banners that passes through my life, and you decide to leave me at the shore of the heart where I have roots, remember that on that day, at that hour, I shall lift my arms and my roots will set off to seek another land. But if each day, each hour, you feel that you are destined for me with implacable sweetness, if each day a flower climbs up to your lips to seek me, ah my love, ah my own, in

Pasaras por mi vida sin saber que pasaste. Pasaras en silencio por mi amor, y al pasar, fingire una sonrisa, como un dulce contraste del dolor de quererte...y jamas lo sabrás. Soñare con el nacar virginal de tu frente; soñare con tus ojos de esmeraldas de mar; soñare con tus labios desesperadamente; soñare con tus besos...y jamás lo sabrás. Quizas pases con otro que te diga al oido esas frases que nadie como yo te dirá; y, ahogando para siempre mi amor inadvertido, te amare más que nunca...y jamás lo sabrás. Yo te amare en silencio, como algo inaccesible, como un sueño que nunca lograré realizar; y el lejano perfume de mi amor imposible rozará tus cabellos...y jamás lo sabrás. Y si un día una lágrima denuncia mi tormento, -- el tormento infinito que te debo ocultar -- te diré sonriente: "No es nada...ha sido el viento". Me enjugaré la lágrima...y jamás lo sabrás!

It must have been cold there in my shadow, to never have sunlight on your face. You were content to let me shine, that's your way. You always walked a step behind. So I was the one with all the glory, while you were the one with all the strain. A beautiful face without a name for so long. A beautiful smile to hide the pain. Did you ever know that you're my hero, and everything I would like to be? I can fly higher than an eagle, for you are the wind beneath my wings. It might have appeared to go unnoticed, but I've got it all here in my heart. I want you to know I know the truth, of course I know it. I would be nothing without you.

Pentru inima mea ajunge pieptul tău, Pentru libertatea ta ajung aripile mele. De pe buzele mele va ajunge pînă la cer Ceea ce dormea în sufletul tău. În tine e iluzia de fiecare zi. Ajungi ca roua pe corole Subminai orizontul cu absenţa ta. Într-o eternă fugă precum e valul. Am spus că-n vînt cîntai Ca pinii şi catargele Ca ele înaltă si tăcută eşti. Şi te întristezi dintr-o dată ca o călătorie. Primitoare ca un drum vechi. Sălăşluiesc în tine ecouri şi voci nostalgice. Eu mă trezii şi uneori emigrează şi fug Păsări ce dormeau în sufletul tău.

Tu ai un fel de paradis al tău în care nu se spun cuvinte. Uneori se mişcă dintr-un braţ şi câteva frunze îţi cad inainte. Cu ovalul feţei se stă înclinat spre o lumină venind dintr-o parte cu mult galben în ea şi multă lene, cu trambuline pentru săritorii în moarte. Tu ai un fel al tău senin De-a ridica oraşele ca norii, şi de-a muta secundele mereu pe marginea de Sud a orei, când aerul devine mov şi rece şi harta serii fără margini, şi-abia mai pot rămâne-n viaţă mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Nu te iubesc drept trandafir de sare, Topaz, garoafe, săgetări aprinse: Ci cum iubeşti întunecate lucruri, Taină, între inimă şi umbră. Ca pe o piatră ne-nflorită ce poartă Lumina unor flori în ea, în taină, Eu te iubesc, şi dragostea ta-mi suie Ca din pământ mireasmă tainic strânsă. Fără să ştiu, eu te iubesc orbeşte, Fără mândrie, fără gând şi simplu Astfel mi te-a-nchis în ea iubirea. Astfel încât topiţi într-o fiinţă, Aproape încât mâna ta pe pieptu-mi E-a mea şi visul ochii tăi mi- adoa rme.

E o întâmplare a fiinţei mele şi atunci fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu. Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă şi în nesfârşire se face coloană sau altceva mult mai înalt şi mult mai curând. Ce bine că eşti, ce mirare că sunt! Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuită luptăa minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Te digo adios, y acaso te quiero todavia. Quizas no he de olvidarte, pero te digo adios. No se si me quisiste... No se si te queria... O tal vez nos quisimos demasiado los dos. Este carino triste, y apasionado, y loco, me lo sembre en el alma para quererte a ti. No se si te ame mucho... No se si te ame poco; pero si se que nunca volvere a amar asi. Me queda tu sonrisa dormida en mi recuerdo, y el corazon me dice que no te olvidare; pero, al quedarme solo, sabiendo que te pierdo, tal vez empiezo a amarte como jamas te ame. Te digo adios, y acaso, con esta despedida, mi mas hermoso sueno muere dentro de mi... Pero te digo, adios para toda la vida, aunque toda la vida siga pensando en ti.

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste. Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru. Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa straluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii. Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi. Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat. Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand plo